— Uită-te ce minunăție! — vocea încântată a mamei răsuna în mesajul audio pe care îl trimisese.
Andreea derula fotografiile pe care Elena le posta din vacanță în grupul familiei. Într-una dintre ele se vedeau plaja, șezlongurile și o mare de un turcoaz aproape ireal. La prima vedere, era o fotografie de concediu ca oricare alta.
Apoi privirea Andreei s-a oprit brusc asupra unui bărbat aflat în fundal. Spate lat. Un tatuaj cu dragon pe omoplat. Pantaloni scurți de baie albaștri, cu o dungă albă pe lateral. Exact modelul pe care ea însăși i-l oferise lui Radu de ziua lui, după ce îl comandase special de pe internet.
Andreea a mărit fotografia. A simțit cum i se strânge dureros inima, iar în gât i se așază un nod greu. Pe șezlongul din spatele mamei ei stătea întins, perfect relaxat, chiar soțul ei. Același bărbat care, cu trei zile înainte, o sărutase la despărțire și îi spusese că pleacă într-o delegație la Cluj-Napoca.
Atunci ce căuta el într-o fotografie făcută la un hotel din Creta?
Andreea și-a lăsat ceașca de cafea pe masă și s-a rezemat obosită de spătarul canapelei. Imaginea pe care tocmai o văzuse nu încăpea în nicio explicație logică. Unsprezece ani de căsnicie — și era posibil ca totul să fi fost clădit pe minciună?
— Andreea, de ce ai tăcut? — s-a auzit din telefon vocea prietenei ei, Ioana. — De cinci minute îți povestesc despre rochia mea nouă.
— Scuză-mă, m-am pierdut cu gândul, — Andreea și-a apăsat tâmplele cu degetele. — Îți amintești că ți-am spus că Radu a plecat în delegație?
— Sigur că da. La tine e mereu pe drumuri, dintr-un oraș în altul. Ai avut noroc cu el: își face carieră și aduce bani în casă.
Andreea a zâmbit amar. Da, în ultimii ani delegațiile deveniseră ceva obișnuit. Radu lucra ca manager regional la o mare companie de construcții, iar deplasările dese nu mai surprindeau pe nimeni.
— Și mama ta cum e? Îi place vacanța? — a continuat Ioana.
— Îmi trimite poze în fiecare zi. Pare atât de fericită…
Andreea și-a amintit cum, cu două săptămâni înainte, îi întinsese mamei un plic cu rezervarea.
— Mamă, e pentru tine. La mulți ani în avans!
Elena a deschis plicul și a rămas cu gura întredeschisă.
— Creta? Hotel de cinci stele? Andreea, ai înnebunit? Costă o avere!
— Nu e nicio avere. Când ai fost ultima dată la mare ca lumea? Acum cinci ani? Și atunci ai stat la Mamaia doar trei zile.
— Nu pot să primesc așa ceva. E prea mult.
— Mamă, ai cincizeci și doi de ani și arăți de treizeci și cinci. Nu ți-ai dat seama că lumea ne confundă mereu cu două surori sau cu două prietene? Gata cu economiile făcute numai pe seama ta.
Elena și-a strâns fiica în brațe, iar Andreea a observat cum îi lucesc ochii. Mama o născuse foarte tânără, la nouăsprezece ani, și chiar și acum își păstrase un aer surprinzător de proaspăt și de tânăr.
Cu trei zile înainte de plecare, Radu venise acasă mai târziu decât de obicei. Andreea pregătea cina când a auzit ușa de la intrare închizându-se.
— Bună, iubito, — i-a spus el, sărutând-o pe obraz. — Am vești proaste. Mâine plec la Cluj-Napoca.
— Din nou? Abia te-ai întors din Timișoara.
— Sunt probleme cu niște subcontractori. Șeful a spus că trebuie să merg eu.
Radu părea obosit, dar și neobișnuit de încordat. Ridul dintre sprâncene, care îi apărea doar când era cu adevărat preocupat, se vedea mai adânc ca de obicei.
— Pentru cât timp?
— Cel puțin zece zile. Poate chiar mai mult.
În ziua plecării, Andreea a dus-o mai întâi pe mama ei la aeroport, iar două ore mai târziu l-a dus și pe Radu. Elena era emoționată ca o adolescentă înaintea primei întâlniri. Soțul ei, dimpotrivă, era concentrat, tăcut și aproape rece.
Primele zile au trecut ca de obicei. Radu îi trimitea mesaje scurte: „Ședința s-a prelungit”, „Iau cina cu partenerii”, „Mâine merg pe șantier”. Mama umplea grupul familiei cu fotografii: marea la răsărit, micul dejun de la hotel, pisici leneșe pe străduțe, o excursie printre ruinele unui oraș antic.
Și tocmai printre acele imagini nevinovate Andreea a observat detaliul care i-a răsturnat viața.
— Nu. Nu se poate, — a șoptit ea, privind pentru a zecea oară aceeași fotografie.
A deschis toate celelalte poze din vacanța mamei și a început să le analizeze cu alți ochi. Într-o imagine făcută la restaurant, într-un colț, se vedea o geantă sport neagră cu un logo roșu. Radu își cumpărase una identică anul trecut și petrecuse mult timp pe internet alegând exact modelul acela.
Într-o fotografie dintr-o cafenea, în ușa de sticlă se reflecta silueta unui bărbat înalt, îmbrăcat într-o cămașă albă. Imaginea era neclară, întinsă, dar postura lui și felul în care își ținea capul aveau ceva înspăimântător de familiar. Andreea a mărit fotografia până când pixelii s-au destrămat, însă îndoiala nu dispărea. Dimpotrivă.
Bărbatul era mereu departe, undeva pe marginea cadrului, parcă atent să nu intre de-a binelea în obiectiv. Dar apărea acolo. Soțul ei era acolo, la câțiva pași de mama ei.
În pieptul Andreei nu creștea doar durerea unei posibile trădări. Era o dezorientare sălbatică, aproape ireală. Cum putea fi adevărat? De ce? De când?
— Doamne, eu i-am plătit vacanța asta, — a spus cu voce tare, iar gândul a făcut-o să simtă și mai rău.
Deodată, memoria a început să-i arunce în față detalii ciudate din ultimele luni. Radu ieșea tot mai des pe balcon când vorbea la telefon și închidea ușa în urma lui. Iar mama, fără vreun motiv clar, ajunsese să-i țină partea ginerelui în tot mai multe certuri mărunte.
— Andreea, de ce te iei de el? E obosit. Lasă-l și pe el să respire.
— Radu are dreptate, nu e momentul să schimbați mașina.
— Nu te mai supăra pe el. Muncește pentru familie.
Andreea a luat telefonul și a format numărul mamei. Tonurile de apel i s-au părut nesfârșite.
— Alo, draga mamei! Chiar voiam să te sun! N-ai idee ce apusuri sunt aici!
— Mamă, cum ești? Nu te plictisești singură?
— Cum să mă plictisesc? Sunt o mulțime de lucruri de făcut. Ieri am fost într-o excursie.
— Singură? Nu ai cunoscut pe nimeni?
Elena a râs, dar Andreei i s-a părut că acel râs era puțin forțat.
— Ce întrebări sunt astea? Ce cunoștințe să fac? Mă odihnesc și atât.
— Și cu cine iei cina? Stai singură la masă?
— Andreea, ce e cu interogatoriul ăsta? Mai vorbesc cu oamenii de la hotel. Ieri, de exemplu, am stat de vorbă cu un cuplu din Brașov. Oameni foarte plăcuți.
— Dar bărbați… nu se ține nimeni după tine? Știi doar că ești frumoasă.
— Ce ți-a venit? — vocea mamei s-a ascuțit. — Ce bărbați? Stau la plajă, înot, merg la proceduri.
— Mamă, doar îmi fac griji pentru tine.
— Nu-ți face. Totul e minunat. Vai, scuză-mă, trebuie să intru la masaj. Vorbim diseară!
Apelul s-a încheiat. Andreea a rămas cu telefonul în mână. Cu cât mama ocolea răspunsurile directe, cu atât bănuiala se întărea. De ce nu putea răspunde pur și simplu? De ce devenea nervoasă?
În mintea ei se forma o imagine monstruoasă, imposibilă. Mama și soțul ei. Împreună. Pe ascuns. De cât timp? Oare delegațiile fuseseră doar o acoperire? Se întâlniseră poate chiar în apartamentul lor, cât timp Andreea era la serviciu?
Gândurile au amețit-o. Și-a lipit palmele de tâmple, încercând să se adune, dar fotografia revenea iar și iar: pantalonii albaștri cu dungi albe, dragonul de pe omoplat, spatele bronzat al lui Radu la doar câțiva metri de mama ei.
Andreea l-a sunat pe Radu prin apel video. Tonurile lungi păreau aproape batjocoritoare. În cele din urmă, apelul a fost respins. După câteva minute a venit un mesaj.
„Sunt foarte ocupat. Vorbim mai târziu.”
Sec. Scurt. Nici măcar nu pusese emoticonul pe care îl adăuga de obicei.
Andreea a sunat-o din nou pe mama ei.
— Mamă, iartă-mă că te deranjez. Doar că am o neliniște ciudată.
— Andreea, ce s-a întâmplat? — în vocea Elenei a apărut imediat îngrijorarea.
— Nimic anume. Pur și simplu mă simt ciudat. Mai bine povestește-mi despre hotel. E multă lume?
— Destulă. Dar e spațiu pentru toți.
— Sunt mulți români?
— Sunt, sigur. Dar nu pot spune că e aglomerație de români. — Elena a ezitat. — Andreea, ești sigură că te simți bine?
— Mamă, chiar ești singură acolo? Doar… spune-mi adevărul.
A urmat o pauză prea lungă.
— Nu înțeleg ce vrei să spui. Bineînțeles că sunt singură. Andreea, ce se întâmplă?
— Nimic, mamă. Iartă-mă. Bucură-te de vacanță.
Dar tocmai în acea tăcere, în încordarea vocii și în ezitarea de dinaintea răspunsului, Andreea a auzit ceea ce mintea ei a luat drept confirmarea celor mai cumplite bănuieli.
Timp de trei zile s-a chinuit aproape fără oprire. Dormea puțin, mânca și mai puțin, mergea mecanic la serviciu și se prefăcea că totul este în regulă. În a patra zi n-a mai rezistat și a cumpărat un bilet pentru primul zbor disponibil spre Creta.
— Ioana, plec câteva zile. Te rog să mai treci pe la apartament, — i-a spus prietenei.
— Unde pleci?
— La mama. Vreau să-i fac o surpriză.
În avion, Andreea își imagina iar și iar ce s-ar putea întâmpla. Ce avea să le spună? Cum avea să reacționeze? Îi va surprinde împreună la cină? Sau în fața unei camere de hotel? La ultimul gând i s-a făcut rău.
Hotelul era uriaș. Andreea și-a luat intenționat cameră într-un corp alăturat, ca să nu se întâlnească întâmplător cu ei înainte de a afla adevărul. Recepționista îi zâmbea și îi recomanda excursii, dar ea răspundea absent, fără să audă aproape nimic.
În prima seară a stat lângă piscină și a urmărit oamenii care treceau. Mama ei nu a apărut nicăieri. A doua zi dimineață, Andreea a coborât devreme la micul dejun și s-a așezat într-un colț îndepărtat al restaurantului, de unde putea vedea aproape toată sala.
Atunci l-a văzut.
Radu a intrat în restaurant. Era bronzat, odihnit și purta chiar cămașa albă pe care Andreea i-o călcase înainte de „delegație”. Ea s-a lipit de spătarul scaunului și, din reflex, s-a ascuns după o coloană.
Numai că femeia care venea în urma lui nu era Elena.
De brațul lui se ținea o blondă tânără, de vreo douăzeci și cinci de ani, îmbrăcată într-o rochie scurtă de vară. Radu i-a șoptit ceva la ureche, iar fata a izbucnit în râs, dându-și capul pe spate. S-au așezat la o masă lângă fereastră. El i-a tras scaunul, a sărutat-o în creștet și s-a dus spre bufet.
Andreea privea și nu se putea mișca. În minte i s-a făcut un gol sonor, ca și cum un clopot uriaș s-ar fi spart înăuntrul ei. În tot timpul acela bănuise omul greșit. Mama ei nu avea nicio vină. Iar Radu… Radu pur și simplu o înșela cu altă femeie.
Andreea a rămas în cameră până seara, fără putere să se ridice. Șocul descoperirii se amesteca acum cu o vinovăție chinuitoare. Cum putuse să creadă așa ceva despre mama ei? Despre femeia care își pusese toată viața în slujba ei?
Când a reușit să se adune, a urcat la etajul al treilea și a bătut la ușa camerei 312.
— Andreea?! — Elena a încremenit în prag, convinsă că nu vede bine. — Ce cauți aici? Ce s-a întâmplat?
— Mamă, pot să intru?
În cameră mirosea a mare și a cremă de protecție solară. Pe măsuță se aflau o pereche de ochelari cu rame groase și, alături, ochelarii de soare.
— Draga mea, mă sperii. S-a întâmplat ceva cu Radu?
Andreea s-a așezat pe marginea patului și a rămas câteva clipe fără să găsească vreun cuvânt.
— Mamă, tu… ai văzut pe aici pe cineva cunoscut?
— Cunoscut? — Elena a privit-o sincer nedumerită. — Nu. Cum să văd? Știi doar că fără ochelari nu disting fețele de la mai mult de trei metri. Iar cu ochelarii de soare văd mai mult siluete. În plus, sunt aproape mereu ori la proceduri, ori în excursii. Ieri am fost la spa, alaltăieri am mers să văd situl arheologic…
— Mamă, iartă-mă, — vocea Andreei a început să tremure. — Eu am crezut… Doamne, mi-e și rușine să spun. Am crezut că tu și Radu…
— Ce?! — Elena s-a așezat lângă ea. — Andreea, cum ai putut ajunge la gândul ăsta?
— E aici, mamă. În hotelul ăsta. Cu o altă femeie. L-am văzut în fotografiile tale și am tras concluzia că…
Elena a luat-o în brațe, iar Andreea a izbucnit în plâns. Pentru prima dată, lacrimile ei nu veneau din cauza infidelității soțului, ci din durerea că, fie și numai în mintea ei, trădase omul cel mai apropiat.
Andreea s-a întors acasă cu o zi înaintea lui Radu. Când a intrat el pe ușă, a întâmpinat-o cu un zâmbet forțat.
— Bună, iubito. Cum s-a simțit mama ta în vacanță?
— Minunat, — a răspuns Andreea liniștit și a trecut pe lângă el.
Nu a făcut scandal. Nu a țipat. În tăcere, a fotografiat chitanțele de la hotel pe care le-a găsit în buzunarul gecii lui. A păstrat corespondența cu agenția de turism: Radu rezervase o cameră pentru două persoane. A făcut capturi de ecran și de pe contul blondei, care publicase zeci de fotografii din aceeași vacanță.
O săptămână mai târziu, Andreea a depus actele de divorț.
— Andreea, hai să vorbim! — Radu a încercat s-o țină de mână. — Nu e deloc cum crezi!
— Atunci cum e?
— A fost o întâmplare! Ne-am întâlnit acolo din pură întâmplare!
— În Creta? Ce coincidență uimitoare.
— Tu ai fost mereu prea suspicioasă! Vezi probleme și acolo unde nu sunt!
— Radu, ajunge. Semnează actele.
A mai încercat multă vreme să o sune, să îi scrie și chiar s-a dus la mama ei. Dar Andreea nu mai credea niciun cuvânt. Căsnicia lor s-a încheiat surprinzător de liniștit: fără țipete, fără scene, fără încercări de a lipi ceva ce se fisurase demult. Doar niște semnături pe hârtii și două drumuri care se despărțeau.
După șase luni, Andreea și Elena stăteau în bucătărie și beau ceai. Relația dintre ele devenise chiar mai caldă decât înainte. Petreceau mai multe seri împreună, iar povestea vacanței din Creta se transforma încet într-o legendă de familie.
— Știi ceva? Până la urmă mi-am comandat ochelari noi, — a spus Elena râzând. — Cu lentile progresive, cum mi-a recomandat medicul. Acum îi văd pe toți și văd tot!
Andreea a zâmbit, dar înăuntru a simțit din nou acea înțepătură de vinovăție. O simțea de fiecare dată când mama glumea despre ochelari.
— Mamă, eu atunci chiar…
— Șșșt, — Elena i-a acoperit mâna cu palma ei. — Am vorbit deja despre asta. Erai în stare de șoc. Te înțeleg.
Trădarea lui Radu lăsase o urmă adâncă. Uneori Andreea se mai trezea și acum cu o greutate apăsătoare în piept. Dar și mai greu îi era să-și amintească acele trei zile în care își suspectase mama. Cât de repede fusese gata să creadă lucrul cel mai cumplit despre omul care îi fusese alături întreaga viață.
— Știi ce m-a învățat toată povestea asta? — a spus Andreea, strângând mai tare mâna mamei. — Când lucrurile rămân nespuse, mintea poate naște cele mai înspăimântătoare scenarii. Iar încrederea în cei apropiați e ceva ce nu trebuie pierdut nici atunci când ai impresia că lumea întreagă se prăbușește.
— Frumos spus, draga mamei. Mai vrei ceai?