— Domnule Mihai Popescu… nu știu cum să vă spun asta. Dacă veți crede că am inventat totul, mă puteți concedia chiar mâine. Dar dacă nu mă ascultați acum, dimineață s-ar putea să fie prea târziu…
Am privit-o în tăcere pe Mariana câteva clipe.
Dincolo de ferestrele mari ale biroului, ploaia rece de toamnă mângâia încontinuu geamurile. Casa dormea de mult, iar ceasul de pe perete își măsura timpul prin bătăi regulate. Mi-l dăruise prima mea soție, cu mulți ani în urmă.
În noaptea aceea, tic-tacul lui mă irita mai mult ca oricând.
— Mariana, îți dai seama cât este ceasul? am întrebat în cele din urmă.
— Da.
A închis ușa cu grijă, apoi a rămas câteva secunde lângă ea.
— Atunci vorbește.
Menajera s-a apropiat de birou și mi-a întins telefonul.
— În seara asta făceam ordine în bucătărie. Alina vorbea la telefon în hol. Era convinsă că plecasem deja.
La auzul numelui soției mele, am simțit cum mi se încordează umerii.
— Și ce a spus?
Mariana și-a umezit buzele.
— A rostit numele dumneavoastră.
— Exact ce a spus?
A înghițit cu greu.
— A zis: „Mai sunt doar câteva zile. Important este ca Mihai să nu înțeleagă nimic înainte de vreme.”
Am simțit un gol rece în piept.
— Ești sigură că ai auzit bine?
— Domnule Popescu, am auzit foarte clar.
Am încercat să-mi alung neliniștea cu un gest al mâinii.
— Poate îmi pregătește o surpriză.
— Și eu m-am gândit la asta la început.
Mariana a deblocat telefonul.
— De aceea nici nu v-am spus imediat.
Pe ecran a apărut o fotografie.
Alina stătea lângă un automobil negru, într-o parcare din fața unui centru comercial. Lângă ea se afla un bărbat de aproximativ aceeași vârstă.
M-am aplecat asupra imaginii.
— Cine este?
— Nu știu.
— De unde ai fotografia?
— I-am văzut acum trei zile, de la masa unei cafenele. La început nu mi s-a părut nimic neobișnuit.
O simplă întâlnire nu dovedea nimic. Soția mea avea prieteni, cunoștințe și oameni cu care discuta afaceri.
Apoi Mariana mi-a arătat o a doua fotografie.
De data aceasta, neliniștea nu mai putea fi îndepărtată atât de ușor.
În imagine se afla un document.
Documentul meu.
Am recunoscut imediat semnătura de la sfârșitul paginii.
— De unde ai luat poza asta?
— Am găsit actul în camera Alinei.
Mi-am ridicat brusc privirea.
— Ai umblat prin lucrurile soției mele?
— Nu! Ștergeam praful de pe birou. Hârtia era sub un dosar lăsat deschis.
A început să vorbească mai repede:
— Nu mă pricep la acte juridice, așa că am fotografiat pagina și i-am arătat-o unui cunoscut. Lucrează ca asistent la un notar.
— Și ce ți-a spus?
Mariana m-a privit direct.
— Că documentul are legătură cu dreptul de a dispune de o parte din averea dumneavoastră.
În birou s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Mi-am amintit de ultimele luni, în care Alina insista tot mai mult să-mi „pun actele în ordine”.
Îmi spunea mereu:
— Mihai, ai șaptezeci și doi de ani. Nu poți lăsa asemenea lucruri pentru mai târziu.
Mă enerva că îmi amintea mereu vârsta, însă, în fond, avea dreptate.
Aveam proprietăți, o firmă, conturi bancare și investiții. Eram obișnuit să cred că nimic important nu se întâmplă fără să știu.
În acea clipă m-am întrebat pentru prima dată dacă nu cumva mă înșelasem.
— De ce ai spus că mâine ar putea fi prea târziu?
Mariana și-a coborât vocea.
— În dimineața asta, Alina a vorbit din nou cu bărbatul acela.
— Ai auzit ce spuneau?
— Da.
— Ce a zis?
Menajera aproape că a șoptit:
— „După micul dejun va semna ultimul act. După aceea, totul va fi mult mai simplu.”
Mi s-au răcit degetele.
Chiar atunci, clanța s-a mișcat încet.
Amândoi am tăcut.
Ușa s-a deschis.
În prag stătea Alina.
Soția mea era cu treizeci și opt de ani mai tânără decât mine. Chiar și fără machiaj, îmbrăcată într-un halat simplu, avea o frumusețe care mă făcea să-mi amintesc de prima noastră întâlnire.
Atunci crezusem că viața îmi oferise o a doua tinerețe.
În noaptea aceea m-am întrebat, pentru prima dată, ce îi oferise ei căsnicia noastră.
Alina a zâmbit.
— Mihai, de ce nu dormi?
Apoi a observat-o pe Mariana.
Zâmbetul i-a dispărut de pe chip.
— Ce caută ea aici?
Atunci am văzut în ochii soției mele ceva ce nu mai văzusem niciodată.
Teamă.
Am înțeles că Mariana încă nu-mi spusese totul.
Capitolul 2. Actele care așteptau semnătura mea
Alina a rămas nemișcată în prag. Câteva secunde ne-am privit fără să spunem nimic.
— Am întrebat ce face Mariana aici aproape de miezul nopții, a repetat ea.
Menajera și-a plecat privirea.
— Vorbește cu mine, am răspuns eu.
— Despre ce?
— Despre tine.
Un mușchi de pe fața Alinei s-a mișcat aproape imperceptibil. A fost doar o tresărire scurtă, apoi a zâmbit ironic.
— Mihai, vorbești serios? Iar asculți ce spune personalul?
Mariana s-a înroșit.
— Nu am inventat nimic!
Alina s-a întors spre ea.
— Nu te-a întrebat nimeni.
— Ajunge, am spus.
Amândouă au tăcut.
— Mariana, pleacă acasă.
M-a privit îngrijorată.
— Domnule Popescu…
— Am spus să pleci.
A luat telefonul de pe birou și s-a îndreptat spre ușă. Chiar înainte să iasă, s-a oprit.
— Vă rog un singur lucru.
Alina și-a încrucișat brațele.
— Desigur.
Mariana nu s-a uitat la ea.
— Mâine să nu semnați nimic. Indiferent ce vi se va spune.
Apoi a ieșit.
Am rămas singur cu Alina.
Ea a închis ușa și a tăcut câteva clipe. După aceea s-a apropiat de mine.
— Chiar ai crezut-o pe femeia aceea?
— În clipa asta nu mai cred pe nimeni.
— Mihai…
Și-a așezat palmele pe umerii mei. În alte vremuri, gestul acela mă liniștea imediat. De data aceasta nu am făcut nicio mișcare.
— Știi cât de mult te iubesc.
Cuvintele care înainte mă încălzeau au sunat acum ca o replică repetată de prea multe ori.
— Cine era bărbatul din parcare?
Degetele ei au încremenit.
— Ce bărbat?
— Nu mai încerca să eviți răspunsul.
Alina și-a retras mâinile și s-a îndreptat spre fereastră.
— Deci menajera mă urmărește.
— Răspunde-mi.
A oftat, iritată.
— Este avocat.
— Cum îl cheamă?
— Sergiu.
— Sergiu cum?
S-a întors spre mine.
— Ionescu.
— De ce te întâlnești cu el fără mine?
— Pentru că pregătesc actele.
— Ce acte?
— Mihai, exact despre cele pe care le-am discutat de nenumărate ori. Moștenirea, procurile, conturile, firma. Tu tot amâni.
Explicația părea logică.
Prea logică.
— Și mâine trebuie să semnez ceva?
Alina mi-a zâmbit.
— Da.
— Ce anume?
— O procură obișnuită.
— Mi-o arăți dimineață.
Zâmbetul ei a devenit rigid.
— Sigur.
M-a sărutat pe obraz.
— Să nu lași oamenii străini să ne distrugă căsnicia.
A ieșit din birou.
Am așteptat până când pașii ei s-au pierdut pe coridor. Apoi am încuiat ușa.
În minte mi-au revenit cuvintele fiicei mele, rostite înainte de nuntă:
— Tată, o cunoști de doar câteva luni.
Atunci mă înfuriase. Crezusem că ai mei nu puteau accepta ideea că tatăl lor în vârstă își găsise din nou fericirea.
Am deschis agenda și am scris cu litere mari:
SĂ NU SEMNEZ NIMIC.
Apoi m-am dus la seif.
Voiam să verific documentele. Cheia o aveam eu, iar codul îl știam numai eu.
Ușa metalică s-a deschis.
Am început să caut prin dosare.
Proprietăți.
Firmă.
Polițe de asigurare.
Testament…
M-am oprit.
Plicul lipsea.
Era copia ultimului meu testament, pe care o păstram acolo. Cu doar câteva ore înainte îl văzusem în seif.
Asta însemna că cineva îl deschisese.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, m-am simțit neputincios în propria mea casă.
Capitolul 3. Bărbatul despre care nu știam nimic
Nu am dormit aproape deloc până dimineață.
În minte îmi reveneau mereu aceleași fraze:
„Mai sunt doar câteva zile.”
„După micul dejun va semna ultimul act.”
Testamentul dispărut.
Străinul de lângă Alina.
Actele.
Pe la cinci dimineața am auzit un zgomot slab venind de jos.
M-am ridicat în capul oaselor.
După câteva secunde, s-a auzit ușa de la intrare.
Cineva intrase în casă.
Mi-am pus halatul și am coborât.
În hol se afla Mariana.
— Tu?
A tresărit.
— Îmi pare rău.
— Ce faci aici la ora asta?
— Eu…
Și-a plecat privirea.
— Mi-am uitat telefonul.
Am privit mâna în care ținea telefonul.
Era acolo.
Mariana a oftat greu.
— Bine. Am mințit.
— De ce ai venit?
A început să plângă.
— Pentru că ieri nu v-am spus totul.
Am simțit din nou frigul acela în piept.
— De ce?
— Mi-a fost teamă.
— De cine?
Răspunsul abia s-a auzit:
— De Alina.
Am mers împreună în bucătărie. Mariana a scos din geantă un plic mototolit.
— Am găsit asta acum câteva zile.
Înăuntru era un extras bancar.
Am parcurs rapid rândurile, fără să înțeleg imediat ce privesc. Apoi am văzut suma.
Era mult prea mare pentru a fi o simplă plată întâmplătoare.
Banii plecaseră din unul dintre conturile mele și ajunseseră la Sergiu Ionescu.
Același bărbat din fotografie.
— Ce este asta?
— Nu știu.
— Cine este el?
Mariana a tăcut mult timp înainte să mă privească.
— Fostul soț al Alinei.
Mi-au trebuit câteva secunde ca să înțeleg.
— Ce fost soț?
— Sergiu Ionescu a fost căsătorit cu ea.
— Nu se poate.
— De ce nu?
— Alina mi-a spus că nu a mai fost căsătorită niciodată.
Mariana a clătinat din cap.
— V-a mințit.
Inima a început să-mi bată mai repede.
— De unde știi?
— Am văzut o copie a certificatului lor de căsătorie.
A trebuit să mă așez.
Femeia cu care trăiam de trei ani susținuse mereu că înaintea mea avusese doar câteva relații scurte.
Niciun soț.
Nicio căsnicie.
Niciun divorț.
Iar acum aflam că fostul ei soț nu doar exista, ci se întâlnea pe ascuns cu ea.
Mai mult, în contul lui ajungeau banii mei.
— De ce ai tăcut?
Mariana și-a acoperit fața cu mâinile.
— Aveam nevoie de slujbă.
— Nu este un răspuns.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Alina o ajuta pe mama mea.
— Cum?
— Mama era grav bolnavă. Avea nevoie de bani pentru tratament. Alina a aflat.
— Și?
Mariana s-a chinuit să rostească următoarele cuvinte.
— S-a oferit să plătească tratamentul, dacă eu o ajut.
— Cu ce?
— Trebuia să vă urmăresc.
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Ce ai spus?
— Să-i spun cine vă telefonează, ce scrisori primiți, când vă întâlniți cu copiii, ce medicamente luați și ce acte vă aduce avocatul.
Mi s-a făcut greață.
— Și ai acceptat?
Mariana și-a plecat capul.
— Da.
— De cât timp?
— De câteva luni.
M-am ridicat și m-am întors cu spatele la ea.
Îmi era silă de Alina.
Îmi era silă de Mariana.
Dar cel mai mult îmi era silă de mine.
Petrecusem patruzeci de ani în afaceri. Știam să recunosc minciunile partenerilor și să observ un angajat lipsit de onestitate.
Cu toate acestea, acolo unde îmi doream să cred, devenisem complet neajutorat.
— De ce ai decis să vorbești tocmai acum?
— Pentru că lucrurile au mers prea departe.
— Ce înseamnă asta?
Mariana s-a uitat spre scări.
— În dimineața asta, Alina urma să vă dea o pastilă.
— Ce pastilă?
— Nu știu.
— Atunci de ce crezi că era periculoasă?
— Am auzit-o vorbind cu Sergiu.
— Ce a spus?
Mariana și-a coborât glasul:
— „După asta va fi mult mai liniștit și va semna totul fără să pună întrebări.”
Nu am apucat să-i răspund.
La etaj s-a deschis o ușă.
Pași înceți s-au apropiat de scară.
Câteva clipe mai târziu, Alina a apărut în capătul treptelor.
Într-o mână ținea un pahar cu apă, iar în cealaltă o tabletă albă și mică.
— Mihai, te-ai trezit deja?
A văzut-o pe Mariana și s-a oprit.
Zâmbetul i s-a stins treptat.
Eu nu-mi puteam lua ochii de la pastilă.
Pentru prima dată în cei trei ani de căsnicie, mi-a fost cu adevărat teamă să mă aflu lângă soția mea.
Capitolul 4. Adevărul cel mai înfricoșător nu era cel pe care îl bănuiam
Alina a coborât încet.
— Mihai, nu ai dormit bine.
Mi-a întins paharul.
Nu l-am luat.
— Mulțumesc. Mai târziu.
— Ar trebui să iei un calmant.
Am privit comprimatul dintre degetele ei.
— Ce este?
— Ți-am spus. Un calmant.
— Cine ți l-a prescris?
S-a blocat.
— Medicul.
— Care medic?
Alina a oftat nervos.
— Mihai, ce se întâmplă cu tine?
Atunci Mariana a spus:
— Trebuie să chemăm poliția.
Alina s-a întors brusc către ea.
— Ai înnebunit?
Ca și cum vorbele ei ar fi fost un semn, soneria a răsunat în casă.
O dată.
A doua oară.
Apoi încă o dată.
Chipul Alinei a devenit alb.
Iar eu am știut, fără să întreb, cine se afla dincolo de ușă.
În prag stătea fiul meu, Paul.
Lângă el erau doi polițiști.
— Tată…
Paul m-a îmbrățișat cu o forță cu care nu o mai făcuse de ani întregi.
— De ce nu ne-ai spus nimic?
Mai târziu am aflat că Mariana îl contactase pe Paul în timpul nopții, înainte să vină la mine. Îi trimisese fotografiile documentelor, ale transferului bancar și ale conversației pe care reușise să o păstreze.
Paul nu a mai așteptat.
S-a urcat în primul tren și, în același timp, a cerut ajutorul autorităților.
În următoarele ore, locuința mea nu a mai semănat deloc cu un cămin.
Devenise un loc în care erau verificate acte, telefoane și operațiuni bancare.
Eu stăteam în fotoliul meu și priveam cum viața de familie construită în trei ani se destrăma în fața ochilor.
Adevărul s-a dovedit în același timp mai simplu și mai dureros decât bănuielile mele.
Da, Sergiu Ionescu era fostul soț al Alinei.
Da, ea îmi ascunsese căsnicia lor.
Da, cei doi continuaseră să țină legătura.
Da, existau transferuri suspecte și documente care trebuiau cercetate cu atenție.
Dar una dintre temerile mele nu s-a confirmat.
Alina nu încerca să mă omoare.
Pastila era un medicament obișnuit pentru calmare.
Când am aflat, am simțit o ușurare neașteptată. Imediat după aceea am zâmbit amar.
Cât de jos trebuia să ajungă o căsnicie pentru ca un om să fie recunoscător că soția lui nu plănuise să-l ucidă?
Totuși, povestea banilor era cât se poate de reală.
Ancheta s-a concentrat asupra transferurilor, documentelor și încercărilor de a obține controlul asupra averii mele.
Când Alina a fost condusă afară pentru continuarea cercetărilor, mi-a cerut să se oprească lângă mine.
— Mihai…
Nu am răspuns.
A început să plângă.
— Te-am iubit cu adevărat.
Am privit femeia pentru care, la un moment dat, mă certasem cu propriii mei copii.
— Poate.
— Atunci de ce te uiți la mine așa?
— Pentru că iubirea fără încredere nu are nicio valoare.
Alina și-a întors fața.
Nu simțeam nici bucurie, nici dorința de răzbunare.
Eram doar epuizat.
Era oboseala aceea cumplită care apare atunci când, într-o singură noapte, îmbătrânești cu câțiva ani.
Ce s-a întâmplat după aceea
Ancheta și procesele au durat câteva luni.
S-au confirmat nereguli financiare legate de o parte din banii mei, precum și încercări de a redacta documentele astfel încât Alina să poată dispune de o mare parte din bunurile mele.
Am reușit să recuperez o parte din sumă.
Pentru restul a trebuit să merg în instanță.
Am divorțat de Alina.
Am mai văzut-o de câteva ori. De fiecare dată repeta aceleași cuvinte:
— Nu am vrut niciodată să-ți fac rău.
Probabil că, într-un anumit fel, chiar ajunsese să creadă asta despre ea însăși.
Mariana și-a recunoscut, la rândul ei, implicarea.
Aș fi putut s-o dau afară imediat. În primele zile chiar asta intenționam să fac.
Apoi mi-am amintit că, în momentul decisiv, venise totuși la mine.
Își pusese în pericol slujba și banii necesari tratamentului mamei sale.
Greșise.
Dar găsise puterea de a încerca să repare ceea ce făcuse.
Am plătit eu tratamentul mamei ei.
Nu ca răsplată și nici pentru că aș fi uitat trădarea.
Pur și simplu nu voiam ca o femeie bolnavă să plătească pentru alegerile altora.
Copiii mei au început să mă viziteze din nou des.
Mai ales fiica mea, Elisabeta.
Într-o după-amiază stăteam împreună pe terasă. Ea a tăcut mult timp, apoi m-a privit.
— Tată, pot să te întreb ceva fără să te superi?
— Întreabă-mă.
— Regreți că te-ai căsătorit cu ea?
Am rămas pe gânduri.
Aveam șaptezeci și doi de ani.
Alina avea treizeci și patru.
Diferența de treizeci și opt de ani li se păruse uriașă tuturor, mai puțin mie.
Când o cunoscusem, voiam să-mi demonstrez că bătrânețea era încă departe. Îmi plăcea felul în care oamenii întorceau capul după noi.
Îmi plăcea râsul ei, felul în care mă lua de braț și vocea cu care îmi spunea:
— Nu semeni deloc cu bărbații de vârsta ta.
Confundasem admirația cu apropierea.
Teama de singurătate cu dragostea.
— Nu, am răspuns într-un târziu.
Elisabeta m-a privit surprinsă.
— Nu regreți?
— Nu căsnicia o regret.
— Atunci ce?
Mi-am îndreptat privirea spre grădină.
— Regret că mi-a fost atât de teamă să rămân singur, încât am încetat să mai pun întrebările evidente.
Fiica mea și-a așezat mâna peste a mea.
— Noi am fost mereu lângă tine.
— Acum înțeleg asta.
Au trecut câțiva ani.
Ceasul vechi încă atârnă pe peretele biroului. Seara, ticăie la fel de apăsat ca atunci.
Numai că acum sunetul lui mă liniștește.
Nu mă mai tem de un simplu pahar cu apă.
Nu mai verific de zece ori fiecare pastilă.
Nu mai tresar când văd o mașină necunoscută în apropierea casei.
Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.
Pun întrebări.
Citesc fiecare act înainte de a semna.
Nu mai las controlul asupra vieții mele în mâinile cuiva doar pentru că îl iubesc.
Și, mai presus de toate, încerc să-i ascult pe cei pe care altădată i-aș fi putut ignora.
Uneori, cel mai important avertisment nu vine de la avocat, nici de la un partener de afaceri și nici măcar de la o rudă apropiată.
Uneori, într-o seară târzie, o menajeră speriată se oprește în fața biroului tău și spune:
— Dacă nu mă ascultați acum, mâine s-ar putea să fie prea târziu.
Mariana s-a înșelat într-un singur lucru.
În dimineața următoare m-am trezit.
Dar omul care, cu o zi înainte, era convins că își cunoaște perfect soția nu s-a mai trezit niciodată în mine.
Și poate că tocmai asta mi-a salvat viața.