Întâlnirile după treizeci și cinci de ani sunt un sport cu totul aparte, uneori chiar unul extrem. Nu mai ajungi să-ți pierzi mințile doar pentru că cineva zâmbește frumos la prima întâlnire. Hormonii nu mai acoperă vocea rațiunii, iar fiecare posibil „prinț” este privit prin filtrul experiențelor adunate de-a lungul anilor. Și totuși, oricât de lucidă ai fi, rămâi femeie. Undeva, în adâncul sufletului, încă mai speri la o minune. Așa am făcut și eu când l-am cunoscut pe Radu, un bărbat de patruzeci de ani.
Ciorbe și mâncăruri înăbușite
Radu lucra ca inginer proiectant. La primele trei întâlniri, desfășurate într-o cafenea din centrul Brașovului, se prezentase destul de bine. Vorbise despre deplasările lui de serviciu, își dăduse cu părerea despre politică, îmi lăudase felul de a mă îmbrăca și, într-o seară, îmi plătise chiar și cafeaua — în zilele noastre, aproape că puteai considera asta un gest de galanterie. Era îngrijit, purta cămăși călcate, pantofi curați și avea un aspect ordonat. În ansamblu, părea un bărbat normal, agreabil, cu picioarele pe pământ, pe care viața de familie îl ocolise, nu se știa din ce motiv.
„Probabil este doar foarte pretențios”, mi-am spus eu, încă naivă. Încurajată de impresia bună pe care mi-o făcuse, l-am invitat la mine într-o duminică, la cină.
Tehnici de autosugestie și echilibru sufletesc
Pregătirile pentru vizita lui au semănat cu o adevărată operațiune militară. Am hotărât să-l cuceresc prin stomac. Ce putea convinge un bărbat mai repede decât o oală de borș perfect, cu o culoare rubinie și un gust bogat? M-am trezit la opt dimineața și am mers la piață, unde am cumpărat o bucată bună de vită cu os. Am luat smântână adevărată, atât de groasă încât lingura rămânea în picioare. Am copt pâinici pufoase cu usturoi, moi și parfumate, care aproape se topeau în palmă. Mirosul s-a răspândit prin apartament atât de îmbietor, încât eram convinsă că și vecinii de pe scară înghițeau în sec. În sufragerie am întins o față de masă de in, am pus farfurii adânci și am aranjat tacâmurile cu grijă. Apoi m-am schimbat într-o rochie elegantă de casă și am început să-l aștept.
La ora șase fix, soneria a răsunat.
Am deschis ușa zâmbind, pregătită să-mi întâmpin oaspetele ca o gazdă primitoare. În fața mea stătea Radu. Cu mâinile complet goale. Nu avea flori. Nici măcar o cutie banală de bomboane. Nu adusese pâine, fructe sau orice altceva care să arate măcar simbolic că își dăduse interesul. Un bărbat de patruzeci de ani venise la masa unei femei fără să aducă absolut nimic.
— Bună! a spus el vesel, scoțându-și geaca. A tras aer în piept, apoi a adăugat: — Mmm, miroase exact ca la cantina institutului meu de cercetare. Hai, pune masa, că de dimineață am trăit doar cu sandvișuri.
În mintea mea nu s-a aprins pur și simplu un semnal de alarmă. A început să sune un clopot, puternic și neîntrerupt. „Ca la cantină”, îmi spuneam. Bine, poate omul nu știe să se exprime elegant. Până la urmă, era inginer, nu poet.
Produse de patiserie
Ne-am așezat la masă. Am pus în fața lui o farfurie cu borș fierbinte, aromat și aburind. Lângă ea se afla un coșuleț cu pâinici proaspete cu usturoi și un bol cu smântână făcută în casă. Radu a luat lingura, iar eu am rămas nemișcată, așteptând reacția aceea pe care o visează orice femeie după ce gătește pentru un bărbat: să guste și să spună că este extraordinar.
A luat puțin borș, a suflat deasupra și a dus lingura la gură. A mestecat lent, încruntându-se ca un jurat sever aflat în finala unui concurs culinar.
După aceea, a mai luat o lingură și a început să cerceteze conținutul farfuriei cu o atenție aproape profesională. Părea că face o expertiză, nu că ia cina.
— Ce pot să spun? a rostit el într-un târziu, împingând coșulețul cu pâinici într-o parte, ca să aibă câmp vizual mai bun. În principiu, se poate mânca. Nu voi rămâne flămând.
Am clipit de câteva ori, încercând să-mi dau seama dacă aceea fusese, în mintea lui, o laudă.
— Dar sunt câteva probleme, Ioana, a continuat el, ridicând cu lingura o bucată de varză și examinând-o cu atenție. Uite, de exemplu, varza. Ai tăiat-o prea gros. Mama mea o taie mult mai fin. Aproape transparent, în fâșii subțiri, ca să se piardă în zeamă. La tine plutesc niște bucăți ca niște tălpi.
Stăteam în fața lui și simțeam cum zâmbetul meu politicos se transforma încet în ceva mult mai puțin prietenos. Radu, însă, nu părea să observe nimic. Dimpotrivă, critica îl prinsese și începea să-i placă.
Veselă și veselărie de bucătărie
— Și zeama, a continuat el, clătinând nemulțumit din cap. Culoarea nu este rea, recunosc că nu ai făcut economie la sfeclă, dar gustul este cam slab. Mama mea pune puțin oțet și zahăr, ca să echilibreze totul. La tine e ușor fad. Apropo, smântâna este din comerț?
— Din piață. E făcută în casă, i-am răspuns cât de rece am putut.
— Serios? Ciudat… are o acreală care nu este chiar cum trebuie. În fine, Ioana, borșul este o adevărată artă. Trebuie să-l simți. Ai încercat, bravo, pentru o femeie modernă nu este chiar rău, dar până la gustul mamei mele mai ai mult. Va trebui să înveți.