În ziua aceea nu-mi doream decât să ajung cât mai repede acasă.
Mă numesc Andrei. Am treizeci și opt de ani, iar după o săptămână de muncă istovitoare așteptam în aeroport avionul care urma să mă ducă de la Timișoara la Iași.
Terminalul era plin de agitație. Călătorii alergau spre porțile de îmbarcare, trolerele se rostogoleau pe podea, copiii se plângeau, iar anunțurile se succedau fără încetare în difuzoare. Îmi cumpărasem o cafea și tocmai căutam un loc liber când am observat, puțin mai departe, un bărbat în vârstă.
Părea să aibă mult peste optzeci de ani. Avea părul alb, ochelari cu ramă subțire și ținea un geamantan mic într-o mână. Cu cealaltă se sprijinea cu grijă de spătarele scaunelor, ca și cum s-ar fi temut să nu-și piardă echilibrul.
A făcut doar câțiva pași, apoi s-a oprit din nou.
M-am apropiat de el.
— Vă pot ajuta cu ceva?
Bătrânul m-a privit atent câteva clipe, de parcă încerca să-și dea seama dacă ne mai întâlniserăm vreodată.
— Dacă nu te deranjează, fiule.
I-am luat bagajul.
— La ce poartă trebuie să ajungeți?
A scos din buzunar cartea de îmbarcare.
— La C18.
Zborul meu pleca de la C21.
— Atunci mergem aproape în aceeași direcție.
Bărbatul a zâmbit recunoscător.
— Se pare că astăzi norocul s-a hotărât să-mi iasă în cale.
Am pornit încet prin terminal. În timp ce mergeam, am aflat că îl cheamă Gheorghe. Avea optzeci și patru de ani și, după cum mi-a povestit, nu mai călătorise cu avionul de foarte multă vreme.
La început, nimic din comportamentul lui nu părea neobișnuit. Era doar un pasager în vârstă, puțin nesigur pe picioare și emoționat de călătorie.
Totuși, după câteva minute, am remarcat ceva ciudat.
Gheorghe se întorcea mereu să privească în urmă.
Prima dată am crezut că mi s-a părut.
Când gestul s-a repetat, n-am mai rezistat.
— Este totul în regulă?
Bătrânul s-a oprit brusc.
Nu mi-a răspuns. Și-a fixat privirea asupra unui punct aflat dincolo de umărul meu.
M-am întors instinctiv.
La aproximativ douăzeci de metri în urma noastră, lângă un stâlp, se afla un bărbat îmbrăcat într-o geacă neagră. Ținea telefonul la ureche și se prefăcea că vorbește cu cineva.
— Îl cunoașteți? — am întrebat încet.
Gheorghe nu a spus nimic.
Pur și simplu și-a continuat drumul.
Atunci am simțit pentru prima dată că ceva nu era în regulă.
Când am ajuns într-o zonă mai liniștită a terminalului, unde erau mult mai puțini oameni, bătrânul mi s-a adresat pe neașteptate:
— Andrei, ai putea să-mi împrumuți telefonul?
M-am oprit pe loc.
— De unde știți cum mă cheamă?
A arătat cu privirea spre pieptul meu.
Abia atunci mi-am amintit că, după serviciu, uitasem să-mi scot ecusonul prins de gât.
M-am mai liniștit puțin.
— Trebuie să dau un telefon, mi-a explicat el.
Mi-am scos telefonul și i l-am întins.
Gheorghe a format repede un număr.
După câteva secunde, am auzit:
— Poliția?
Am simțit că inima îmi sare o bătaie.
M-am uitat uluit la el.
Bătrânul s-a întors puțin într-o parte și a început să vorbească mai încet.
— Da. Sunt în aeroport… în terminalul C… Este chiar lângă mine.
Am rămas nemișcat.
Este chiar lângă mine.
Despre cine vorbea?
Oare se referea la mine?
Gheorghe a ascultat în tăcere ce i se spunea la celălalt capăt al firului, apoi a răspuns hotărât:
— Da, sunt sigur. Vă rog să veniți cât mai repede.
A închis apelul.
I-am luat imediat telefonul din mână.
— Îmi puteți explica ce se întâmplă?
Gheorghe m-a privit direct. Zâmbetul prietenos de mai devreme dispăruse cu totul de pe chipul lui.
— Îți cer un singur lucru. Să nu pleci nicăieri.
În mintea mea au început să se îngrămădească zeci de scenarii îngrozitoare.
În ce fel de problemă mă băgase omul acesta?
Ce se întâmpla, de fapt?
Și, mai ales, de ce le spusese polițiștilor: „Este chiar lângă mine”?
— Domnule Gheorghe, dacă ați ajuns într-o situație neplăcută, eu nu am nicio legătură cu ea.
Bătrânul mi-a răspuns cu o liniște care m-a neliniștit și mai tare:
— Știu.
Apoi și-a îndreptat din nou privirea spre ceva aflat în spatele meu.
M-am întors brusc.
Bărbatul cu geaca neagră dispăruse de lângă stâlp.
În clipa aceea voiam un singur lucru: să-mi iau rucsacul și să plec cât mai repede.
Dar tocmai când am întins mâna spre el, Gheorghe m-a oprit.
— Andrei, te rog, nu umbla acum la rucsac.
L-am privit fără să înțeleg.
— De ce?
Nu mi-a răspuns.
După aproape două minute, am zărit doi polițiști în depărtare. Înaintau hotărât direct spre noi.
Câțiva pasageri au început să se întoarcă și să privească scena.
În toată viața mea nu avusesem probleme serioase cu legea, însă în acele secunde eram aproape convins că urma să fiu reținut.
Unul dintre agenți a ajuns primul lângă noi.
— Cine a sunat?
Gheorghe a ridicat calm mâna.
— Eu.
Apoi a arătat către rucsacul meu.
— Verificați mai întâi buzunarul mic din exterior.
Eram atât de confuz, încât nu am reușit să spun nimic.
Polițistul s-a uitat la mine.
— Domnule, rucsacul acesta vă aparține?
— Da. Dar nu înțeleg deloc despre ce vorbește.
Gheorghe a adăugat încet:
— Am văzut ce s-a întâmplat.