În fiecare dimineață, imediat ce măcelarul Ovidiu își ridica obloanele prăvăliei dintr-un cartier vechi al orașului Ploiești, o femeie în vârstă pe nume Elena apărea în fața tejghelei și cerea mereu același lucru: șaizeci de kilograme de carne de vită. Ovidiu o cunoștea de mulți ani. Era o femeie retrasă și săracă, care până atunci cumpărase doar câteva bucățele de carne, cât să-i ajungă pentru o supă sau o tocăniță.
Acum însă o privea cum număra cu degetele tremurânde bancnote mototolite și cum se chinuia să ducă sacoșele grele. Situația îl nedumerea tot mai tare.
Într-o zi, Elena i-a spus că fiul ei venise în vizită și că urma să pregătească o masă mare pentru întreaga familie. Ovidiu a vrut să creadă explicația, însă în aceeași seară a aflat ceva care i-a înghețat sângele în vene: fiul Elenei murise cu câțiva ani în urmă. Atunci pentru cine cumpăra femeia atâta carne?
Comportamentul ei devenea tot mai straniu
În dimineața următoare, Elena s-a întors și a făcut din nou o comandă de șaizeci de kilograme. A revenit și a doua zi. Apoi încă o dată. Evita orice conversație, refuza cu încăpățânare să fie ajutată și, înainte să plece de fiecare dată, își arunca privirea peste umăr, neliniștită, de parcă s-ar fi temut că cineva o urmărea.
Ovidiu nu a mai putut să ignore tot ce se întâmpla. Într-o dimineață, după ce femeia a ieșit din măcelărie, a pornit după ea, păstrând o distanță suficient de mare ca să nu fie observat.
Elena a așezat pungile într-un cărucior vechi și a mers către fostele hale industriale de la marginea orașului. A trecut printr-o poartă ruginită, apoi a dispărut în întunericul uneia dintre clădiri. Aproape o oră mai târziu, a ieșit din nou. Căruciorul era gol.
În aceeași seară, Ovidiu a zărit-o în apropierea containerelor de reciclare. Bătrâna aduna carton, sticle și bucăți de metal, punând deoparte cu grijă fiecare monedă pe care reușea să o primească. Cu toate acestea, a doua zi dimineață s-a întors la măcelărie și a cerut iar aceeași cantitate uriașă de carne.
Zvonurile și sesizarea la poliție
Vecinii au început și ei să observe drumurile ei neobișnuite. În scurt timp, prin cartier au apărut tot felul de zvonuri, iar câțiva oameni au sunat la poliție, îngrijorați de ceea ce s-ar putea ascunde în hala părăsită.
Când agenții au venit să verifice clădirea, Elena stătea în fața porții și nu voia sub nicio formă să-i lase să intre.
Din interior s-a auzit brusc o lovitură înfundată, urmată de un foșnet rapid, ca și cum cineva s-ar fi mișcat prin beznă. Femeia a albit la față și s-a prins și mai tare de lacăt. Unul dintre polițiști i-a desprins cu grijă mâna, în timp ce colegul său a îndreptat lanterna spre crăpătura dintre uși.
În cele din urmă, încuietoarea a cedat. Ușile ruginite s-au deschis cu un scârțâit lung, iar agenții au făcut câțiva pași înăuntru. Apoi s-au oprit, încremeniți de priveliștea care li se dezvăluia în fața ochilor.
Ce se afla înăuntrul halei
Razele lanternelor au smuls din întuneric zeci de perechi de ochi strălucitori. Nu erau oameni. Erau câini. Foarte mulți câini.
Unii erau atât de slabi, încât li se vedeau coastele. Alții aveau răni vechi și proaspete, iar câteva animale bătrâne abia se mai țineau pe picioare. Printre ele se strecurau pisici speriate. Într-un colț îndepărtat, doi pui de căprioară stăteau lipiți unul de altul, tremurând. Cineva îi salvase cu ceva timp în urmă și îi adusese acolo.
Niciun animal nu a încercat să atace. Dimpotrivă, în clipa în care Elena a pășit în hală, câinii au început să dea din coadă și s-au apropiat de ea unul câte unul, ca și cum ar fi recunoscut-o drept singura lor speranță.
Unul dintre polițiști și-a coborât lanterna și a privit-o cu neîncredere.
— Spune-mi… de cât timp faci asta?
Elena și-a șters lacrimile cu dosul palmei. Vocea îi era abia auzită.
— De aproape trei ani.