În fiecare dimineață, imediat ce măcelarul își ridica obloanele prăvăliei din cartier, o bătrână pe nume Elena intra grăbită și cerea întotdeauna același lucru: șaizeci de kilograme de carne de vită. Mihai, proprietarul măcelăriei, o cunoștea de ani întregi. Era o femeie retrasă, care cumpărase mereu doar câteva bucăți mici pentru masa ei. Acum însă o privea cum număra cu degete tremurânde bancnotele mototolite și pleca ducând sacoșe grele, iar schimbarea îl nedumerea profund.
Prima dată, Elena i-a spus că venise fiul ei în vizită și că pregătea o masă mare pentru toată familia. Mihai a acceptat explicația fără să pună întrebări. În aceeași seară, însă, a aflat ceva care i-a înghețat sângele în vine: fiul Elenei murise cu câțiva ani în urmă. Atunci pentru cine cumpăra bătrâna o asemenea cantitate uriașă de carne?
Comportamentul ei devenea tot mai ciudat
A doua zi, femeia s-a întors și a comandat din nou șaizeci de kilograme. A revenit și în dimineața următoare. Apoi încă o dată, după numai o zi. Evita orice conversație, refuza hotărât să fie ajutată și, înainte să plece, arunca mereu priviri neliniștite peste umăr, de parcă se temea că cineva o urmărea.
Mihai a hotărât să afle adevărul. Într-o dimineață, a lăsat-o să plece înaintea lui și a pornit pe urmele ei, păstrând o distanță suficient de mare ca să nu fie observat.
Elena a așezat sacoșele într-un cărucior vechi și a luat-o spre zona industrială de la marginea orașului. A trecut de o poartă ruginită și a intrat într-o hală abandonată. Măcelarul a rămas ascuns în apropiere. Aproape o oră mai târziu, femeia a ieșit, dar căruciorul ei era complet gol.
În aceeași seară, Mihai a văzut-o lângă containerele pentru materiale reciclabile. Elena strângea cartoane, sticle și bucăți de metal, punând cu grijă deoparte fiecare monedă pe care reușea să o primească. Cu toate acestea, în dimineața următoare s-a întors la măcelărie și a făcut din nou aceeași comandă neverosimil de mare.
Zvonurile și sesizarea la poliție
Vecinii începuseră și ei să observe drumurile ei misterioase. În scurt timp, cartierul era plin de zvonuri. Câțiva oameni au mers la poliție, îngrijorați de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în interiorul halei părăsite.
Când agenții au venit să verifice clădirea, Elena s-a așezat în fața porții și le-a interzis cu vehemență să intre.
Din adâncul halei s-a auzit deodată o lovitură înfundată, urmată de un foșnet rapid, ca și cum ceva s-ar fi mișcat în întuneric. Femeia a albit la față și s-a prins și mai tare de lacăt. Unul dintre polițiști i-a îndepărtat cu grijă mâna, în timp ce colegul lui a îndreptat lanterna spre deschizătura îngustă.
În cele din urmă, zăvorul a cedat. Ușile ruginite s-au deschis cu un scârțâit lung, iar agenții au pășit câțiva metri în beznă. Apoi s-au oprit brusc, fără să mai spună nimic.
Ce se afla înăuntrul halei
Raza lanternelor a luminat zeci de ochi strălucitori. Nu erau oameni. În fața polițiștilor se afla un grup uriaș de câini. Unii erau atât de slabi, încât li se vedeau coastele. Alții aveau răni pe trup, iar câteva animale bătrâne abia se mai țineau pe picioare.
Printre câini se strecurau mai multe pisici. Într-un colț îndepărtat, doi pui de căprioară stăteau lipiți unul de altul, speriați și tremurând. Cineva îi salvase cu ceva timp în urmă și îi adusese acolo.
Niciun animal nu era agresiv. De îndată ce Elena a intrat în hală, câinii au început să dea din coadă. Unul câte unul, s-au apropiat de ea, ca și cum ar fi recunoscut-o și ar fi așteptat-o cu nerăbdare.
— Spuneți-mi… de cât timp faceți asta? a întrebat unul dintre polițiști, lăsând lanterna să-i atârne în jos.
Elena și-a șters lacrimile cu dosul palmei și a răspuns aproape în șoaptă:
— De aproape trei ani.