Radu a lovit masa cu palma.
— Nu poți face asta!
— Ba pot, a răspuns judecătoarea. Și tocmai am făcut-o.
Agentul Ionescu a înaintat.
— Domnule Popescu, trebuie să veniți cu noi.
Un șuierat de uimire s-a răspândit prin sală.
Radu s-a uitat la mine de parcă încerca să găsească femeia care îl implorase cândva să vorbească mai încet. Femeia aceea nu mai exista. Sau poate că nu existase niciodată cu adevărat. Poate doar așteptase să-și amintească cine este.
— O să regreți, mi-a spus.
M-am aplecat atât de aproape încât numai el m-a putut auzi.
— Nu, Radu. Regreți atunci când pierzi ceva din greșeală. Eu am făcut totul intenționat.
Sângele i s-a scurs din obraz.
Totul fusese calculat.
Două luni mai târziu, imperiul lui Radu s-a prăbușit pe primele pagini ale ziarelor: fraudă în domeniul asigurărilor, evaziune fiscală, spălare de bani și intimidarea martorilor.
Clinicile au fost preluate de administratori independenți. Preda și-a dat demisia înainte să fie obligat de barou.
Fundația Ioanei a fost închisă, apartamentul ei luxos a fost pus sub sechestru, iar prietenii care altădată o căutau zilnic au început, dintr-o dată, să nu-i mai răspundă.
Radu a acceptat un acord după ce Sorina a depus mărturie.
A primit șapte ani de închisoare.
În dimineața în care sentința a devenit definitivă, eu și Matei ne-am mutat într-o casă scăldată de soare, lângă râu. Era mai mică decât vila lui Radu. Dar era mai caldă. Era a noastră.
Matei și-a ales camera cu pereți galbeni.
La cină, cu sos pe obraz și cu zâmbetul acela mic, încă nesigur, m-a întrebat:
— Acum suntem în siguranță?
Am privit chipul lui și am văzut acolo prima fisură prin care ieșea frica. Liniștea pe care Radu încercase să ne-o fure și pe care nu reușise să o înțeleagă.
— Da, i-am spus. Acum suntem noi.
În noaptea aceea, după ce Matei a adormit, am deschis pentru ultima dată dosarul negru.
Apoi l-am aruncat în șemineu.
Flăcările au mistuit încet copiile, iar fiecare filă s-a răsucit până s-a făcut cenușă.
Nu mai aveam nevoie de ele.
Răzbunarea nu fusese niciodată despre distrugerea lui Radu.
Fusese despre eliberarea noastră.
Și, în liniștea casei care ne aparținea, cu fiul meu în siguranță la etaj, am plâns în sfârșit.
Nu de tristețe.
De victorie.