Fiica mea mai avea un singur vis, iar soțul meu era gata să accepte orice muncă pentru a-l transforma în realitate.
Eu însă nu știam că Radu invitase în ultima noastră călătorie de familie încă o persoană.
Când adevărul a ieșit la iveală, omul acela se afla deja în hotelul nostru și aștepta să afle dacă Mara ar fi vrut să-l cunoască.
Eram însărcinată în șapte luni când l-am condus pe tatăl ei biologic la groapă.
Vlad, tatăl Marei, murise înainte ca ea să se nască. Cu șase săptămâni înainte de nunta noastră, un șofer beat intrase pe contrasens și îi zdrobise mașina într-o clipă.
Eram însărcinată în șapte luni când l-am îngropat.
Ani întregi am fost doar eu și Mara.
Apoi, în viața noastră a apărut Radu.
Ne-am întâlnit când fiica mea avea cinci ani. Radu lucra la serviciul de întreținere al complexului în care locuiam cu chirie. Într-o zi, chiuveta din bucătărie a început să curgă, iar apa se strângea în dulapul de dedesubt.
În timp ce el repara țevile, Mara nu s-a desprins nicio clipă de lângă el.
— Știți să reparați chiar orice? l-a întrebat ea.
Radu a zâmbit.
— Aproape orice.
Nu a încercat niciodată să ocupe locul lui Vlad. Nu i-a cerut Marei să-i spună într-un anumit fel și nu a pretins nimic de la ea. Pur și simplu era acolo de fiecare dată când aveam nevoie de el.
La doi ani după ce ne-am cunoscut, ne-am căsătorit. În timpul mesei de la nuntă, când tăiam tortul, Mara s-a uitat la Radu și i-a spus pentru prima oară:
— Tată, ai cremă pe mânecă.
Radu a încremenit.
Mara s-a îngrijorat imediat.
Mai târziu, el a plâns în baie, convins că nimeni nu-l aude.
— Pot să-ți spun așa? l-a întrebat ea.
Radu s-a lăsat în genunchi în fața ei.
— Pentru mine înseamnă mult mai mult decât că ai voie.
După aproximativ șase luni, Mara a început să obosească foarte repede. Apoi, dimineața, pe trupul ei au apărut vânătăi pe care nu le puteam explica.
Când a împlinit zece ani, petrecea mai mult timp în pat decât afară.
Diagnosticul ne-a fost comunicat într-o joi dimineață.
Leucemie.
Mara avea opt ani.
Următorii doi ani s-au transformat într-un cerc fără sfârșit de spitale, analize de sânge, medicamente și speranțe fragile.
Radu a trecut prin toate alături de noi.
Se așeza mereu lângă Mara și îi ținea mâna.
De la fereastra salonului, ea privea adesea copiii care se jucau fotbal în curtea spitalului.
— Tată, de ce nu pot să alerg și eu cu ei? întreba ea. De ce trebuie să stau mereu întinsă?
Radu îi strângea degetele.
— Pentru că organismul tău are nevoie acum de mult mai multă odihnă decât al lor.
— Nu e corect.
— Nu, răspundea el încet. Nu e deloc corect.
În săptămâna următoare, medicul ne-a rugat să vorbim fără Mara.
Într-o după-amiază, ea nu m-a mai întrebat nimic despre medicamente sau despre următoarea analiză. M-a privit direct și mi-a spus:
— Mamă, când o să fiu din nou normală?
M-am întors spre fereastră, fiindcă nu-mi puteam obliga chipul să o mintă.
Medicul Ionescu ne-a spus că tratamentul nu mai avea efectul pe care îl speraserăm.
— Continuarea terapiei i-ar putea provoca și mai multă durere, fără să-i ofere, în schimb, un timp semnificativ în plus, a explicat el.
Seara, Mara a așteptat să ajungem acasă. Abia atunci a întrebat:
— Cât timp mai am?
Radu și-a acoperit gura cu palma. Eu am fost nevoită să rostesc întrebarea pe care el nu reușea să o spună.
Doctorul ne-a explicat că nimeni nu putea ști exact. Poate câteva luni. Poate mult mai puțin.
Mara înțelegea mult mai mult decât ne doream să credem.
— Mor? a întrebat ea.
Radu stătea într-o parte a patului, eu în cealaltă.
Aș fi vrut cu disperare să-i răspund „nu”. În schimb, i-am strâns mâna.
— Medicamentele nu mai ajută ca înainte, i-am spus.
Mara și-a coborât privirea spre pătură.
— Deci da?
A plâns în liniște. Radu nu și-a mai putut ascunde lacrimile.
Când spaima aceea cumplită s-a mai domolit și Mara a reușit din nou să vorbească, și-a șters obrajii și a spus:
— Vreau să văd castelul Cenușăresei.
Radu și-a trecut mâna peste față.
— Cel din parcul de basme de lângă Barcelona?
— Da. Și vreau să-mi bag picioarele într-un ocean adevărat.
Știam foarte bine cât de puțini bani aveam.
— Dar ai văzut oceanul, i-am amintit. La televizor.
— La televizor nu se pune.
Radu s-a uitat la mine.
— O să te ducem.
— Radu…
— Găsim noi o soluție.
A început să accepte fiecare tură suplimentară pe care i-o oferea administratorul complexului. Noaptea repara apartamente, iar în weekend lucra pentru locatari.
Uneori se întorcea atât de obosit, încât adormea în hainele de lucru, fără să-și termine cina. În zori se ridica din nou și pleca.
Am vândut brățara care rămăsese de la mama mea.
Bijutierul a pus banii pe tejghea și m-a întrebat încă o dată:
— Sunteți sigură?
— Nu, i-am răspuns. Dar tot o vând.
Prietenii ne-au oferit puncte pentru biletele de avion. O fundație a plătit o parte din biletul Marei la parc. Am găsit un hotel cu camere adaptate și transport gratuit.
Într-un fel aproape miraculos, am ajuns în Spania.
În cele cinci zile ale călătoriei, Mara a râs mai mult decât în tot anul care trecuse.
La micul dejun cu personajele din povești, Cenușăreasa s-a așezat lângă ea și a întrebat-o ce i-a plăcut cel mai mult.
— Dumneavoastră, a răspuns Mara foarte serioasă.
Cenușăreasa a zâmbit.
— Este un răspuns tare frumos.
— Și clătitele.
— Acesta este chiar mai bun.
Fotograful parcului ne-a făcut câteva poze în fața castelului. Radu a cumpărat una, deși știam că număram fiecare euro.
— Avem nevoie de ea, a spus doar atât.
Pe plajă, angajații hotelului au așezat peste nisip o alee specială pentru scaunul rulant și au pregătit un scaun de plajă cu roți late.
Radu a împins-o pe Mara aproape până la apă.
Eram convinsă că toate aceste facilități făceau parte dintr-un program de accesibilitate pe care îl găsise el dinainte.
Mara și-a ridicat picioarele, însă valul care a venit s-a retras la doar câțiva centimetri de ele.
— Mâine, a spus ea. Mâine încercăm din nou.
— Plecăm dimineață, i-am amintit cu grijă.
Zâmbetul i-a dispărut.
Radu s-a aplecat lângă ea.
— Atunci venim foarte devreme.
În acea noapte, Mara a adormit ținând la piept fotografia cu castelul.
În ultima noastră dimineață, ea încă dormea la etaj, iar lângă pernă avea urechiușele cu Minnie.
Radu ieșise să pună bagajele în portbagajul mașinii închiriate, iar eu m-am dus la recepție pentru formalitățile de plecare.
Directoarea hotelului, pe nume Elena, a introdus numărul camerei în computer. Apoi s-a oprit.
S-a aplecat și a scos de sub tejghea un plic sigilat.
Înainte să mi-l întindă, s-a uitat prin ușile de sticlă spre Radu.
Expresia i s-a schimbat atât de brusc, încât am simțit un nod în stomac.
— S-a întâmplat ceva? am întrebat.
Elena a pus plicul în fața mea.
— Îmi pare rău. Am fost convinsă că știți deja.
— Ce să știu?
Femeia s-a apropiat și a coborât glasul.
— Un bărbat pe nume Gheorghe a plătit două servicii pentru familia dumneavoastră. A sosit azi dimineață și vă așteaptă pe terasă. Soțul dumneavoastră a spus că trebuie să vorbească mai întâi cu dumneavoastră. Abia apoi va avea loc întâlnirea, dacă veți fi de acord.
Am privit către Radu. Tocmai muta valizele în portbagaj.
— Cine este Gheorghe? am întrebat.
Elena și-a îndreptat privirea spre zona restaurantului.
La una dintre mese stătea un bărbat în vârstă. Ținea în mâini aceeași fotografie a familiei noastre în fața castelului.
Ultima dată îl văzusem la înmormântarea lui Vlad.
Dar l-am recunoscut imediat.
Gheorghe.
Tatăl lui Vlad.
Atunci stătuse de cealaltă parte a mormântului și nu mă privise nici măcar o dată.
În prima lui scrisoare mă acuzase că îl țin intenționat departe de copilul lui Vlad.
După nașterea Marei, schimbaserăm o vreme scrisori.
Eu îi răspunsesem că, pe tot parcursul sarcinii, nu mă sunase nici măcar o dată și nu mă întrebase dacă aveam nevoie de ajutor.
Gheorghe susținea că durerea îl distrusese atât de tare, încât nu fusese capabil să vorbească cu nimeni.
Eu îi scrisesem că își folosea suferința drept scuză.
Ani la rând, el fusese convins că eu îl ștersesem din viața nepoatei sale.
Eu fusesem convinsă că el nu voia să aibă nimic de-a face cu Mara.
Scrisorile deveniseră tot mai pline de furie. Apoi corespondența încetase cu totul.
Am traversat holul și am împins ușa de sticlă.
Când m-a văzut, Gheorghe s-a ridicat imediat.
— Ce faceți aici?
— Doamnă…
— V-am întrebat ce faceți aici.
— M-a sunat Radu.
M-am întors brusc spre parcare. Am ieșit atât de repede, încât ușile automate aproape că m-au lovit în umăr.
Radu m-a întâmpinat lângă mașină.
— L-ai invitat pe Gheorghe aici?
— Andreea, lasă-mă să-ți explic.
— L-ai invitat pe Gheorghe aici?
— Da.
— Ai luat legătura cu el pe ascuns?
— Da.
— Și l-ai lăsat să plătească lucruri pentru călătoria Marei?
— Doar micul dejun și echipamentul de pe plajă.
— Nu este vorba despre bani!
Radu a vorbit mai încet.
— Căutam certificatul de naștere al Marei pentru actele călătoriei. Atunci am găsit scrisorile.
— Le-ai citit?
— Doar pe ultima.
— Și după aceea ai hotărât să-l suni fără să vorbești cu mine?
Pentru mine, acea ultimă scrisoare fusese doar continuarea unei certuri vechi. Radu însă ținuse minte un rând pe care eu preferasem să-l ignor.
— Gheorghe scria că îl poți suna când Mara va fi pregătită, a spus el. Își lăsase numărul de telefon.
— Și, cu toate acestea, l-ai sunat fără acordul meu.
— Da.
— Apoi i-ai spus la ce hotel suntem?
— I-am povestit despre călătorie. A vrut să plătească ceva care să o facă fericită.
— Ai adus un străin în ultima călătorie a fiicei noastre și nu mi-ai spus nimic.
— Cum a aranjat toate acestea?
— I-am dat numărul serviciului pentru oaspeți. I-am spus ce își dorea Mara, iar el a luat legătura cu oamenii potriviți și a plătit direct.
— Ai adus un străin aici fără să-mi spui!
— Nu știam dacă putem avea încredere în el.
— Atunci de ce l-ai chemat?
Radu s-a uitat către hotel.
— Gheorghe voia să vină încă din prima zi.
— Pentru că Marei îi mai rămăsese foarte puțin timp.
Cuvintele acelea m-au redus la tăcere.
Radu a continuat cu grijă:
— El voia să vină chiar de la începutul călătoriei. Eu i-am interzis. I-am spus că numai tu poți hotărî dacă se va întâlni vreodată cu ea.
— Dar acum este aici.
— A sunat din nou aseară. A spus că nu poate trăi cu gândul că a pierdut ultima ocazie fără să încerce măcar să-ți ceară personal permisiunea.
— Și tu tot ai decis fără mine.
— Da. Știu.
— Nu aveai dreptul.
— Știu.
— Atunci de ce ai făcut-o?
Ochii lui Radu s-au umplut de lacrimi.
Gheorghe rămăsese lângă masa lui și nu încerca să se apropie.
— Pentru că am continuat să credem că vom găsi un moment perfect, a spus Radu. Dar poate că un astfel de moment nu va mai exista niciodată. L-am lăsat să vină doar la hotel. Nu i-am promis nimic. Nici întâlnirea, nici măcar faptul că o va cunoaște. Nimic, până când tu și Mara nu veți spune că sunteți de acord.
— Trebuia să-mi spui înainte să urce în avion.
— Da.
M-am uitat din nou spre Gheorghe.
Stătea nemișcat, cu mâinile împreunate în fața lui.
— Sunt furioasă pe tine.
— Știu.
— Faptul că l-ai găsit poate să fi fost făcut din dragoste. Dar nu aveai dreptul să-l aduci aici fără să-mi ceri voie.
Radu a dat din cap.
— Ai dreptate.
Înainte să mai spun ceva, am auzit vocea Marei în spatele nostru.
Apoi ușile hotelului s-au deschis, iar Elena a ieșit împreună cu ea.
Mara era încă în pijama, așezată în scaunul rulant, iar lângă ea mergea un angajat al hotelului.
Radu s-a repezit imediat către ea.
— Trebuia să rămâi în pat.
— M-am trezit și nu era nimeni în cameră.
Elena ne-a explicat:
— Mara a sunat la recepție. Am trimis un coleg sus, iar el a ajutat-o să coboare.
Eu încă nu eram pregătită să-l iert pe Radu. Nici măcar nu eram pregătită să încerc să-i înțeleg gestul.
M-am uitat spre terasă.
Gheorghe stătea în continuare lângă masa lui.
Dar de data aceasta hotărârea nu mai aparținea mie și soțului meu.
Aparținea Marei.
Ne-am întors cu ea în cameră și ne-am așezat pe marginea patului.
Mara a deschis plicul și a privit îndelung fotografia veche. Pe ea, Gheorghe apărea lângă Vlad, care avea atunci zece ani.
I-am explicat că jos se afla tatăl lui Vlad.
— Bunicul tău biologic, am spus. Îl cheamă Gheorghe.
Mara a trecut un deget peste chipul tatălui ei.
— Avea ochii mei.
Apoi s-a uitat la mine.
— Vrea să mă cunoască?
— Da.
— Chiar vrea?
— Foarte mult.
Mara a tăcut câteva secunde.
— Tu vrei să mă întâlnesc cu el?
M-am obligat să-i răspund cât mai sincer.
— Vreau ca tu să hotărăști singură.
Mara și-a întors privirea spre Radu.
— Tu l-ai adus aici?
Radu a dat din cap.
— Trebuia să-i spun imediat mamei tale.
— Este un om bun?
Radu s-a gândit înainte să răspundă.
— Cred că da. Dar nu-i datorezi nimic.
Mara a privit din nou fotografia.
— Vreau să-l văd.
Gheorghe a intrat fără un buchet uriaș, fără daruri scumpe și fără un discurs pregătit dinainte.
Ținea în mâini doar o cutiuță muzicală mică, din lemn.
Mara a ridicat capacul. Din interior s-a auzit o melodie simplă și liniștită.
— A fost a tatălui tău, i-a spus Gheorghe.
Mara a ascultat câteva clipe, apoi l-a privit.
— Cum era când avea zece ani?
Gheorghe a zâmbit printre lacrimi.
— Îi plăceau foarte mult clătitele. Ura să-și lege șireturile. Și, într-o zi, a hotărât să țină o broască în baie.
Povestea aceea măruntă, despre un copil obișnuit, a însemnat pentru Mara mai mult decât orice discurs lung.
Ea a râs.
— Și ce s-a întâmplat?
— Bunica ta a țipat atât de tare, încât a auzit-o toată casa. Broasca a fugit. Am găsit-o mai târziu în coșul de rufe.
Gheorghe ne-a propus să plătească schimbarea biletelor și încă o noapte la hotel. Prima mea reacție a fost să refuz, pur și simplu din principiu.
Dar Mara ne-a întrebat dacă mai putem merge o dată la ocean.
Am sunat medicul Ionescu. După ce acesta ne-a confirmat că starea ei era suficient de stabilă și că încă o zi nu reprezenta un pericol serios, Gheorghe ne-a schimbat biletele și ne-a prelungit cazarea.
Pe plajă, el mergea într-o parte a scaunului Marei, iar Radu în cealaltă.
Împreună au împins-o până la marginea apei.
Mai târziu, am rămas lângă Gheorghe, în timp ce Mara se odihnea sub o umbrelă.
De data aceasta, un val mic i-a atins cu adevărat picioarele.
Mara a scos un strigăt de uimire și apoi a început să râdă.
— Este rece!
Gheorghe a râs împreună cu ea. Radu s-a așezat lângă scaun și și-a șters discret ochii.
Am rămas o vreme tăcuți.
— Încă sunt furioasă, i-am spus lui Radu.
— Ai tot dreptul.
— O singură zi nu poate înapoia anii pierduți.
— Știu.
Am privit spre Mara, care îl asculta pe Gheorghe povestind despre Vlad.
— Dar ea are dreptul să afle cine a fost tatăl ei.
Gheorghe a dat din cap.
— Și eu aș fi recunoscător dacă mi s-ar permite să-i spun tot ce îmi amintesc despre el.
M-am uitat spre Radu, care stătea puțin mai departe pe plajă.
Pentru ceea ce făcuse, aveam să ne certăm și să ne lămurim mai târziu. Dar ziua aceea îi aparținea Marei.
Înainte de apus, Mara i-a cerut unui angajat al hotelului să ne facă încă o fotografie.
Ne-am așezat în spatele scaunului ei. Eram puțin stânjeniți și nu știam unde să ne ținem mâinile sau cum să ne privim.
Mara a arătat întâi spre Radu, apoi spre Gheorghe și, în cele din urmă, spre mine.
— Stați împreună.
Am ezitat.
Mara s-a încruntat.
— Vă rog.
Apoi a zâmbit.
— Vreau să fie în fotografie toți cei care au venit pentru mine.
Ne-am apropiat fără să mai spunem nimic.
Fotograful a ridicat aparatul.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, niciunul dintre noi nu s-a mai certat.