Mă numesc Silvia, iar după cincizeci de ani de căsnicie, soțul meu, Vasile, a ieșit din casa noastră purtând două valize de piele și ținând în mână un singur card bancar.
L-a așezat pe masa din bucătărie, chiar lângă ceașca mea albastră, ciobită pe margine.
— Sunt două mii de lei pe el, mi-a spus. Pentru situații neprevăzute.
Am privit când cardul, când valizele de lângă ușă, apoi am întors capul spre fereastră. Pe alee îl aștepta mașina roșie a Marianei.
Mariana era femeia din clubul lui de lectură, cea cu care, de câteva luni, trebuia să se întâlnească în fiecare joi seara.
— Cincizeci de ani, am rostit încet. Și eu primesc doar bani pentru urgențe?
Chipul lui Vasile s-a încordat.
— Nu face lucrurile mai urâte decât sunt, Silvia.
— Nu eu le-am făcut urâte, i-am răspuns. Tu ai făcut-o deja.
Mi-a spus că nu voia să ajung să mă lupt cu lipsurile. Aproape că am râs. Ar fi trebuit să se gândească la asta înainte să mă schimbe cu o altă femeie.
Când s-a întors să plece, și-a pipăit buzunarele, căutând ceva.
— Pastilele pentru tensiune sunt pe blat, i-am spus.
Pentru o clipă, rușinea i-a trecut peste față. Apoi a luat flaconul și a ieșit.
Am așteptat până când mașina Marianei a dispărut de la capătul străzii. Abia după aceea am luat cardul și l-am pus într-o cutie veche de biscuiți, ascunsă deasupra aragazului. Mi-am jurat că nu-l voi folosi niciodată. Mai bine aș fi întins fiecare leu cât se putea decât să cheltuiesc banii vinovăției lui Vasile.
Timp de cinci ani mi-am respectat promisiunea.
Am învățat să trăiesc cu grijă. Reparam singură lucrurile mărunte din casă, urmărind tutoriale pe internet. Făceam proviziile să ajungă mai mult decât ar fi fost normal. La biserică, atunci când oamenii mă întrebau dacă m-am obișnuit cu noua mea viață, zâmbeam și spuneam că sunt bine.
„M-am obișnuit” era doar un cuvânt politicos pentru faptul că rămăsesem în urmă.
Copiii mei mă sunau des. Adela auzea întotdeauna prea multe în vocea mea. Ieremia se oferea să vină să repare lucruri care nici măcar nu erau stricate. Camelia mă suna în fiecare miercuri și mă întreba dacă mâncasem.
Mă iubeau, iar eu îi iubeam. Dar mă ascundeam de grija lor, pentru că nu voiam să devin o povară.
Apoi, la unul dintre controale, doctorul Popescu a încetat să mai zâmbească.
— Spune-mi direct, am cerut eu.
S-a așezat și a întors spre mine diagrama inimii mele.
— Valva inimii tale s-a deteriorat. Trebuie să programăm operația cât mai curând.
— Cât de curând?
— În câteva săptămâni, Silvia. Nu în câteva luni.
În parcarea spitalului m-am urcat în mașină, dar nu am reușit să pornesc. O femeie cam de vârsta mea a trecut pe lângă autoturism, sprijinindu-se de brațul soțului ei. Mi-am ferit privirea și am scos cardul lui Vasile din geantă. În ultima vreme începusem să-l port cu mine, deși încă nu avusesem curajul să-l folosesc.
— Încă nu, am șoptit.
Dar în curând nu mai aveam de ales.
Operația urma să coste mai mult decât puteam eu acoperi. Asigurarea ar fi plătit o parte, însă nu suficient. După intervenție aveau să vină facturile spitalului, medicamentele și perioada de recuperare.
Într-o joi dimineață mi-am pus cei mai buni pantofi pe care îi purtam la biserică, am strecurat cardul în portofel și am luat autobuzul până la bancă. Mâinile îmi tremurau prea tare ca să conduc.
Tânăra casieră mi-a zâmbit cu amabilitate.
— Aș vrea să retrag întreaga sumă de pe card, i-am spus. Ar trebui să fie două mii de lei. Am nevoie de bani pentru cheltuieli medicale.
A tastat câteva clipe, apoi mi-a cerut buletinul. Când și-a ridicat din nou ochii spre ecran, zâmbetul i s-a stins.
— Este vreo problemă? am întrebat. A fost anulat cardul?
— Nu, doamnă, a răspuns ea încet. Dar trebuie să chem directorul sucursalei.
După câteva minute, a apărut domnul Ionescu. Ținea în mână un plic sigilat, iar pe fața lui era scrisul lui Vasile.
— Vasile a lăsat niște instrucțiuni, mi-a spus. Trebuia să vi le înmânăm atunci când foloseați pentru prima dată cardul.
— Mi-a spus că sunt doar două mii de lei pentru urgențe.
— Așa a fost, la început, a răspuns domnul Ionescu.
Apoi mi-a arătat soldul.
48.216,73 LEI.
M-am prăbușit pe scaunul din apropiere, incapabilă să mai simt podeaua sub picioare.
— Banii aceștia nu sunt ai mei.
— Ba da, doamnă Silvia.
— Cum?
— În ultimii cinci ani, din pensia lui Vasile s-a depus lunar câte o sumă în acest cont.
Abia am reușit să vorbesc.
— De ce?
Domnul Ionescu a indicat lista operațiunilor.
La fiecare depunere apărea aceeași mențiune:
Silvia are de primit.
Mi s-a strâns gâtul.
În plic se afla o scrisoare.
Vasile scria că, dacă o citeam, însemna că în sfârșit folosisem cardul. Mărturisea că îmi spusese că acolo se aflau doar două mii de lei fiindcă aceea era singura sumă pe care aș fi acceptat-o fără să mă simt umilită. Era o sumă suficient de mică încât să-i poată spune „bani pentru urgențe”, dar nu atât de mică încât să pară că nu-i pasă deloc.