Am aflat că Elena era floristă, că îi plăcea vremea ploioasă, că nu suporta să fie compătimită și că putea să înjure în trei limbi fără să repete vreun cuvânt.
Am mai înțeles ceva: nu era deloc rece.
Doar învățase să fie atentă.
După acea noapte, între noi s-a schimbat ceva, atât de discret încât la început niciunul dintre noi n-a încercat să-i dea un nume.
Am început să luăm cina împreună. Uneori alegeam un film și îl urmăream seara, stând pe canapea. Elena critica felul în care găteam carnea și susținea că reușeam de fiecare dată s-o usuc fără speranță. Eu îi răspundeam că muzica pe care o asculta era atât de tristă, încât putea deprima și o statuie.
Apartamentul se umplea din nou de viață.
Iar eu am observat, cu o surprindere aproape vinovată, că ajunsesem să aștept serile.
Într-o zi am întârziat la serviciu și m-am întors mult mai târziu decât de obicei. Elena stătea în bucătărie, lângă fereastră. Părul îi era încă ud după duș, purta un pulover moale de casă și șosetele mele groase de lână.
— Apropo, acelea sunt șosetele mele, am spus.
— Acum sunt ale noastre, a răspuns ea fără să clipească.
— V-ați instalat cam repede, doamnă chiriașă.
— Iar dumneavoastră observați lucrurile evidente cam greu, domnule proprietar.
A scos o sticlă și mi-a turnat vin într-un pahar.
— Sărbătorim ceva?
— Da. Astăzi, pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-am gândit la el nicio clipă.
Am ciocnit paharele.
După aceea am stat multă vreme fără să spunem nimic. Pe fereastră cobora încet zăpada. În apartament era cald și neobișnuit de liniștit pentru doi oameni pe care viața îi lovise, nu cu mult timp în urmă, prin deciziile altora.
— Pot să vă întreb ceva? a spus Elena.
— Sigur.
— De ce sunteți încă singur?
— Probabil pentru că am obosit să mai am încredere în cineva.
— Nu e un răspuns prea bun.
— Atunci spuneți-mi dumneavoastră unul mai bun.
Elena s-a întors spre mine.
— Pentru că, până de curând, încă îmi era teamă să-mi doresc din nou pe cineva alături.
După acele cuvinte, liniștea dintre noi s-a transformat într-un lucru cu totul diferit.
Am lăsat paharul jos, încet.
— Dar acum?
Mă privea direct, iar eu nu am reușit să-mi feresc ochii.
— Acum nu-mi mai este teamă.
Nu întotdeauna lucrurile se schimbă printr-o declarație grandioasă sau printr-un gest spectaculos. Uneori e suficientă tăcerea care urmează câtorva cuvinte sincere.
M-am apropiat de ea cu grijă, lăsându-i răgazul să se retragă, dacă ar fi vrut.
Elena nu s-a mișcat.
Și-a pus doar palma pe pieptul meu, ca și cum ar fi vrut să verifice cât de repede îmi bătea inima.
— Cred că vecinii vor auzi cât de emoționat sunteți, a șoptit.
— Să fie invidioși.
A zâmbit și m-a tras singură mai aproape.
Primul sărut a fost blând și precaut. Amândoi știam prea bine cât poate costa o greșeală făcută în grabă.
Al doilea sărut a fost altfel.
În el se simțea căldura aceea pe care o descoperi mai intens după ce ai petrecut prea mult timp singur.
Degetele ei mi-au strâns gulerul tricoului, iar mâinile mele s-au așezat pe talia ei.
Ceasul de pe perete bătea regulat. Ibricul, în care apa tocmai fiersese, se răcea pe aragaz. În jurul nostru, blocul dormea liniștit, fără să bănuiască faptul că, într-unul dintre apartamentele lui, se încheiase, în sfârșit, o tăcere lungă.
Mai târziu, am stat unul lângă altul pe canapea, înveliți cu aceeași pătură.
— Oare asta înseamnă că am încălcat condițiile chiriei? a întrebat Elena.
— Doar dacă exista o clauză despre săruturi, scrisă cu litere atât de mici încât abia puteai s-o vezi.
— Atunci, cu siguranță, am ratat-o.
Și-a sprijinit capul de umărul meu.
— Știi de ce am ales camera ta dintre toate anunțurile?
— Pentru că era chiria convenabilă?
— Pentru că apartamentul părea trist în fotografii. M-am gândit că, într-un asemenea loc, poate cineva m-ar înțelege.
Am tăcut câteva secunde.
— Și? A funcționat?
Elena a închis ochii.
— Mult mai bine decât speram.
A trecut o lună, iar Elena încă locuia la mine. Doar că, de data aceasta, camera liberă rămăsese goală.