Alina scoase un sunet scurt, satisfăcut.
— Bravo. Mâine, la șase, sunt acolo.
— Bine.
Ana închise și privi pe fereastră.
Ploaia se oprise.
Deasupra orașului, cerul începea să se limpezească.
A doua zi, exact la ora șase seara, cineva bătu în ușă.
Ana deschise.
Pe palier stăteau Sorin și Doina.
Soacra își păstrase aerul superior obișnuit.
Totuși, neliniștea din ochii ei nu putea fi ascunsă.
Sorin răsucea nervos un nasture al gecii.
— Intrați, spuse Ana, făcându-le loc.
Pe masă se aflau trei pahare și o sticlă de limonadă ieftină.
Ana se așeză și le făcu semn să ia loc.
Doina privi camera cu dezgust.
— Pentru asta ne-ai chemat? Ca să stăm în vizuina asta?
— Nu v-am invitat să discutăm despre mobilier, răspunse Ana calm. Așezați-vă.
Se așezară.
Ana puse în fața lor un dosar.
— Aici, spuse ea, atingând coperta, este chitanța de la bijutier. Sunt extrasele de cont. Declarațiile martorilor. Și partea cea mai interesantă: concluzia expertului care arată că semnătura de pe actele de tutelă ale lui Sorin a fost falsificată. Documentele au venit din Spania.
Doina păli instantaneu.
— Ce prostii sunt astea?
— Nu sunt prostii.
Ana deschise dosarul.
— Aici este copia hotărârii prin care ați obținut tutela. Semnătura dumneavoastră a fost declarată falsă. Există și raportul expertului.
Soacra smulse documentul și parcurse rândurile.
Degetele îi tremurau.
— De unde ai luat asta?
— Ați lăsat prea multe urme, răspunse Ana ridicând din umeri. Când mi-ați răscolit apartamentul, ați presupus că păstrez toate actele doar pe hârtie. Copiile erau de mult în arhiva online. Iar când ai amenințat-o pe Nicoleta, ai făcut-o în scris. A fost foarte arogant din partea ta să crezi că ea nu va păstra mesajele.
Doina se lăsă încet pe scaun.
Chipul ei părea îmbătrânit cu zece ani în câteva minute.
— Nu înțelegi nimic, spuse ea încet. Mi-am dat toată viața pentru băiatul acesta. Am vrut doar să-i fie bine. Eu am fost mama lui. Iar femeia aceea… acea alcoolică și-a abandonat copilul!
— Nu l-a abandonat, o întrerupse Ana. I-ai spus că bebelușul murise. Apoi ai plătit-o ani întregi ca să tacă. Scrisorile ei nici măcar nu au ajuns la Sorin. Și-a căutat fiul aproape treizeci de ani. Tu l-ai crescut ca pe un cățel speriat, care se temea toată viața că va fi aruncat înapoi la orfelinat.
Ana se uită spre Sorin.
El stătea palid, cu pumnii strânși.
— Cât despre tine, continuă ea, ești adult. De acum îți vei plăti singur mama și diamantele ei. Eu prefer să-mi iau o pisică. Animalele sunt măcar sincere.
Sorin se ridică brusc.
— Ana, așteaptă! Putem rezolva totul! Putem negocia! Plec de lângă ea! Eu…
— Așază-te.
Vocea Anei fu atât de tăioasă, încât Sorin se așeză imediat.
Ea le împinse câteva foi.
— Acesta este acordul. Îmi returnați banii în totalitate. Două sute patruzeci de mii de lei. Doina îmi înapoiază și toate bijuteriile luate din seif. Aveți la dispoziție șapte zile. Dacă, după o săptămână, banii și obiectele nu sunt restituite, depun plângere la poliție. Ținând cont de falsurile din actele de tutelă, consecințele pot fi grave. Pentru dumneavoastră, Doina. Și pentru tine, Sorin, dacă anchetatorii te vor considera complice la fraudă financiară.
Doina își acoperi fața cu palmele.
Umerii îi tremurau.
— Ai distrus totul, gemu ea. Tu, sărăntoaco… zdrențuroaico… mi-ai nimicit familia.
Ana se ridică încet.
— Nu. Voi ați distrus-o singuri. Cu lăcomie. Cu minciuni. Cu control. Cu ură. Eu doar am închis ușa în urma voastră.
Își luă geanta și se îndreptă spre ieșire.
La ușă se opri și se întoarse.
— O săptămână. Apoi merg la poliție.
După aceea ieși.
Nu privi înapoi.
În fața clădirii o aștepta Alina.
Stătea lângă mașină, fuma și scutura cenușa într-o cutie metalică goală.
— Ei?
Ana se așeză fără un cuvânt pe scaunul din dreapta.
— Plecăm.
Alina porni motorul.
— Cum ești?
Ana privi pe geam.
Orașul de seară aluneca încet pe lângă ea.
Blocuri cenușii.
Asfalt lucind după ploaie.
Oameni puțini în stații.
Deschise geanta și scoase broșa bunicii.
Pe aceea o ascunsese înainte să plece din vechiul apartament.
Argint vechi.
Ametist întunecat.
Ana mângâie piatra rece cu degetul mare.
— Știi, Alina, înainte îmi era foarte frică să rămân singură. Credeam că singurătatea este cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om.
Tăcu pentru o clipă.
— Apoi am înțeles că adevărata singurătate înseamnă să fii înconjurat de oameni și să simți, totuși, că înăuntru nu mai există nimic. Acum și în mine este gol. Dar golul acesta este liniștit. Și știi ceva? Liniștea asta valorează pentru mine mai mult decât toți banii.
Alina zâmbi.
— Nu-i rău. Poți să-l pui ca descriere la profil.
Ana zâmbi și ea.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu îi zâmbiră doar buzele.
Îi zâmbiră și ochii.
— Hai acasă, spuse ea. Voi avea o casă nouă. Și o pisică. Cu siguranță îmi voi lua o pisică.
Mașina porni lin.
Ana se lăsă pe spătar și închise ochii.
Înăuntrul ei mai era încă gol.
Dar golul acela nu o mai sufoca.
O elibera.