Victor stătea în pragul holului, rezemat comod, cu brațele încrucișate.
— Ei bine, Elena? Ai terminat de admirat hârtiile? Trimite odată banii. I-am spus Ralucăi că îi primește imediat, rosti el mieros, deși porunca se simțea încă în fiecare cuvânt.
Nu i-am răspuns. Am trecut liniștită pe lângă el, am deschis dulapul vechi de deasupra holului și am scos valiza lui cadrilată și uzată — aceeași cu care venise în urmă cu cinci ani în apartamentul meu. Mirosea a praf, carton vechi și inutilitate. Am pus-o în mijlocul camerei, am deschis șifonierul și am început să-i împachetez lucrurile cu mișcări metodice. Pulovere, cămăși decolorate, șosete, spumă de ras. Fără lacrimi. Fără țipete. Fără să-mi tremure glasul. Doar gesturi calme și precise.
— Hei! Elena, ce faci?! Ai înnebunit de tot?! Victor încremeni în mijlocul camerei. Obrăznicia îi dispăru într-o secundă, înlocuită de nedumerirea animalică a unui om care nu mai înțelege ce i se întâmplă. Fața îi păli, apoi căpătă o nuanță cenușie. — Unde mă trimiți? Ai făcut transferul sau nu?!
M-am apropiat de el cu o foaie proaspăt scoasă la imprimantă în mâna stângă. Marcasem cu galben cuvintele „Liposuction”, „Mammoplasty” și „Abu Dhabi Resort”.
L-am privit drept în ochi și am văzut, aproape cu satisfacție, cum panica îi creștea în pupile. Înțelesese. Înțelesese că citisem tot.
— „Bătrână zgârcită, cine te mai vrea pe tine și pe banii tăi?” am rostit egal, fără inflexiuni, ca și cum aș fi citit o notă dintr-un raport. Apoi i-am aruncat foile în piept. Hârtiile alunecară și se împrăștiară pe podea. — Știi, Victor, am analizat cu atenție indicațiile medicale. Se pare că fiica ta de treizeci de ani suferă de o lipsă severă de silicon în zona bustului și de un surplus critic de grăsime pe coapse. Iar singurul tratament salvator este un resort spa exclusivist din Abu Dhabi. Se pare că medicina românească nu poate face nimic în fața unei asemenea tragedii.
Victor deschise gura ca un pește aruncat pe uscat. Încerca să vorbească, însă cuvintele i se blocau în gâtul uscat. Ochii îi alergau prin cameră, căutând o justificare care să-l salveze.
— Elena… ai înțeles greșit… reuși el să spună în cele din urmă. Fața i se înroși din nou, de data aceasta nu de furie, ci de rușinea umilinței. — Fata are treizeci de ani! A părăsit-o un bărbat! Este deprimată, are complexe și nu mai poate ieși din casă! Trebuie să-și refacă viața, să găsească un bărbat serios și înstărit, iar tu… tu ești o creatură lacomă și fără suflet, care stă pe munții ei de bani! Cine o să te mai vrea pe tine fără mine?! O să rămâi singură în cușca asta a ta!
— Valiza este făcută. Cheile le lași pe măsuță. Ieși din apartamentul meu, am spus atât de încet, încât a fost nevoit să fie atent ca să mă audă.
În glasul meu se așternuse un frig străvechi și nemișcat. Victor se opri. Făcu un pas spre mine, încercând să mă sperie încă o dată, dar se lovi de privirea mea neclintită și se retrase laș.
Pleacă înjurând. Își lovi cu piciorul valiza cadrilată și trânti ușa atât de tare, încât câteva firimituri de var căzură din tavan. Pe tot palierul striga că voi regreta lăcomia mea. Se ducea la prințesa lui adorată, convins că în apartamentul închiriat în care locuia Raluca — apartament plătit, după cum aveam să aflu, tot de el — îl aștepta o fiică iubitoare.
Trei ore mai târziu, telefonul meu începu să sune. Era Victor.
Nu i-am răspuns. Mai târziu, însă, am ascultat cu o satisfacție calmă mesajul lăsat pe robotul telefonic. În fundal, Raluca țipa isteric:
— De ce ai venit la mine cu lucrurile tale împuțite?! Ai promis că aduci banii de la baba aia pentru operația mea! Dacă nu sunt banii, dispari! Eu n-am cu ce să te hrănesc, ratatule!
Apoi s-a auzit vocea joasă și jalnică a soțului meu. Mă implora să-mi fie milă, să deschid ușa și să-l las măcar peste noapte, pentru că fiica lui iubită îl aruncase afară cu valiza pe palierul rece.
Am zâmbit liniștit, am șters mesajul și am blocat numărul.
După aceea am deschis sertarul de sus al biroului, am scos un album nou de desen și o cutie de creioane acuarelabile. M-am așezat la masa curată din bucătărie și, pentru prima dată după multă vreme, am inspirat adânc. De mult voiam să schițez veranda căsuței mele din Sulina. Acum știam sigur cum va fi: în aer se vor amesteca mirosul mării, al stufului și al libertății. O libertate adevărată, cinstită și câștigată prin muncă. Fără diagnostice inventate, bărbați profitori și tragedii din silicon. Doar eu, vântul mării și fericirea mea, pe care nimeni nu mai avea dreptul să mi-o ia.