Ioana nu și-a ridicat vocea. Nici măcar expresia feței nu i s-a schimbat. Zâmbea la fel de liniștit, iar privirea îi rămânea dreaptă și calmă. Numai înăuntrul ei, totul se așezase în sfârșit într-o imagine rece, precisă și definitivă.
— Mă scuzați, — spuse ea încet, privind-o direct pe Mariana Ionescu. — Cred că ați încurcat apartamentul.
În sufragerie se făcu atât de liniște, încât părea că cineva oprise sunetul. Până și Andrei ridică privirea.
— Poftim? — întrebă mama lui, de parcă nu-i venea să creadă ce auzise.
— Acesta este apartamentul meu, — continuă Ioana la fel de calm. — V-am invitat ca musafir. Nu să locuiți aici. Nu să faceți reguli. Și mai ales nu să mă trimiteți în propria cameră.
Mariana Ionescu încremeni, ca și cum abia atunci înțelesese că „fata asta” știa să răspundă. Buzele îi tremurară, dar nu găsi imediat cuvinte.
— Andrei, — Ioana se întoarse spre logodnicul ei. — Tu nu vrei să spui nimic?
El se pierdu. Degetele îi strânseră nervos brațul fotoliului.
— Ioana… doar înțelegi… mama e pur și simplu… obosită… — murmură el.
— Nu, — îl opri ea, blând, dar fără urmă de ezitare. — Nu înțeleg.
Cuvintele sunară ca un declic. Primul adevărat al serii.
Mariana Ionescu își îndreptă brusc spatele.
— Cum îți permiți! — vocea ei deveni tăioasă. — Eu sunt mama lui! Eu mi-am crescut fiul! Am tot dreptul să știu unde și cum va trăi!
— Atunci întrebați, — răspunse Ioana calm. — Dar nu hotărâți în locul altora.
Andrei sări din fotoliu.
— Ajunge! — spuse el, dar fără convingere, ca și cum se îndoia chiar de propriile cuvinte.
Ioana îl privi îndelung. În ochii ei nu era nici furie, nici isterie. Doar o dezamăgire obosită.
— Toată seara am așteptat să spui ceva, — zise ea încet. — Să fii lângă mine. Dar ai tăcut.
Andrei își coborî ochii.
Și exact atunci, în Ioana, ceva se rupse pentru totdeauna.
— Știți, doamnă Mariana, — i se adresă din nou, — într-o privință aveți dreptate. Ați trecut prin multe. Poate de aceea v-ați obișnuit să controlați totul. Dar aici… — își desfăcu ușor palmele, — nu va merge.
Se apropie de canapea, luă aceeași pernă și o așeză atent la loc.
— În casa asta, eu sunt stăpâna.
Cuvintele fură rostite fără presiune, dar loviră mai puternic decât orice strigăt.
Mariana o privea fără să clipească. Pentru prima oară, în ochii ei apăru nesiguranța, nu disprețul.
— Andrei, — Ioana se întoarse iar spre el, — dacă tu chiar crezi că eu ar trebui „să mă duc în camera mea”, spune-mi acum.
El tăcu.
Secundele se întindeau greu, aproape insuportabil.
— Am înțeles, — spuse ea, înclinând scurt capul.
În cele două cuvinte încăpea mai mult decât într-un scandal întreg.
Ioana merse în hol, deschise dulapul și scoase paltonul Marianei Ionescu.
— S-a făcut târziu, — spuse ea liniștit. — E timpul să mergeți acasă.
Tăcerea deveni aproape asurzitoare.
Și în liniștea aceea toți înțeleseră: seara aceasta schimbase deja totul.
Mariana nu luă imediat paltonul. Rămase așezată, de parcă o testa: va ceda Ioana, va face un pas înapoi, așa cum probabil făcuseră alții?
Ioana însă stătea liniștită. Nu provocatoare, ci sigură. Fermitatea ei speria mai mult decât un țipăt.
— Andrei, — rosti în cele din urmă Mariana, rar, fără să-și ia ochii de la Ioana, — tu auzi cum vorbește cu mine?
Auzea. Se vedea limpede după felul în care evita privirile amândurora.
— Mamă, hai… să nu… — încercă el să domolească situația, dar vocea îi tremură.
— Să nu ce? — se întoarse ea brusc. — Să nu vorbim despre respectul față de cei mai în vârstă? Despre cine trebuie să fie capul familiei?
Ioana zâmbi abia vizibil. Nu cu răutate, ci cu oboseală.
— Exact despre asta vorbesc și eu, — răspunse ea. — Dumneavoastră nu faceți parte din familia mea. Sunteți musafiră în casa mea.
Cuvintele îi tăiară Marianei elanul.
Se ridică brusc.
— Tu… nici nu înțelegi în ce te bagi! — vocea îi tremura. — Andrei, spune-i! Spune-i că ai hotărât deja!
Ioana încremeni.
— Ai hotărât? — repetă ea rar și își mută privirea spre Andrei.
El se albi la față.
— Nu e chiar așa… — începu el, însă era prea târziu.
— Ce anume ai hotărât, Andrei? — întrebă Ioana, de data aceasta și mai încet.
Liniștea se întinse iar între ei, dar acum era vâscoasă, neliniștitoare.
Mariana zâmbi, simțind că situația se întorcea în favoarea ei.
— Pur și simplu n-a apucat să-ți spună, — zise ea cu o satisfacție rece. — Noi am discutat deja. După nuntă, vindeți apartamentul acesta.
Cuvintele o loviră aproape fizic.
O clipă, nici nu le înțelese sensul.
— Ce…? — îi scăpă abia auzit.
— Și ce e atât de grav? — continuă Mariana, mai sigură. — Luați ceva mai modest, aproape de mine. Vă ajut. Voi fi aproape. Totul va fi sub control.
— Sub control… — repetă Ioana încet.
Îl privi pe Andrei altfel. Nu ca pe omul iubit, ci ca pe un străin.
— E adevărat?
El își trecu palma peste față.
— Ioana, m-am gândit doar că… ar fi mai ușor pentru toți… mama e singură… îi e greu…
— Și de aceea ai decis să vinzi apartamentul meu? — vocea Ioanei rămase calmă, dar devenise de oțel.
— Al nostru, după nuntă… — încercă el să corecteze.
— Nu, Andrei, — clătină ea din cap. — Al meu.
Fiecare cuvânt fu rostit clar, separat.
— Nici măcar nu ai vorbit cu mine despre asta, — continuă ea. — Ai vorbit cu mama ta.
Mariana își încrucișă brațele la piept.
— Pentru că eu știu mai bine ce trebuie făcut, — spuse tăios. — Tu încă ești o fată. N-ai văzut viața adevărată.
Ioana inspiră adânc.
Apoi zâmbi. Dar în zâmbetul acela nu mai era căldură.
— Știți ce este cel mai rău? — întrebă ea încet. — Nici măcar felul în care vă purtați.
Își întoarse privirea spre Andrei.
— Ci faptul că pentru el toate astea sunt normale.
Andrei tresări de parcă ar fi fost lovit.
— Eu… eu voiam doar să fie bine pentru toată lumea…
— Pentru toată lumea? — repetă Ioana. — Sau pentru voi doi?
Tăcerea îi răspunse în locul lui.
Ioana încuviință încet, ca și cum primise ultima confirmare.
— Atunci să fim sinceri, — spuse ea. — Ați hotărât deja totul fără mine.
Făcu o scurtă pauză.
— Înseamnă că și de acum înainte veți hotărî tot fără mine.
Mariana se încruntă, fără să înțeleagă imediat sensul.
În schimb, Andrei deveni brusc atent.
— Ioana… ce vrei să spui?
Ea îl privi mult timp. Foarte mult. Nu mai exista îndoială în ochii ei. Doar o hotărâre luată.
Nu se grăbi să răspundă. Stătea în fața lor, ca și cum le-ar fi dat o ultimă șansă — nu să se justifice, ci măcar să înțeleagă ce făcuseră.
Dar în cameră se așternu din nou aceeași tăcere. Grea. Goală.
— Vreau să spun, — rosti Ioana în cele din urmă, — că de acum înainte veți continua fără mine.
Andrei făcu un pas spre ea.
— Stai puțin… vorbești serios? Pentru o singură discuție?
Ioana își înclină ușor capul, ca și cum ar fi vrut să audă mai bine ce tocmai spusese.
— Pentru una singură? — întrebă încet. — Nu, Andrei. Nu pentru una singură.
Se apropie de fereastră și trase perdeaua. Jos, luminile orașului pâlpâiau departe și indiferente. Dintr-odată, totul îi păru la fel de străin.
— Pentru toate lucrurile mici pe care le numeai „nu e mare lucru”, — continuă ea. — Când tăceai unde trebuia să vorbești. Când erai de acord unde trebuia să gândești. Când alegeai nu ce era al nostru… ci comoditatea.
Andrei râse nervos, fără urmă de veselie.
— Exagerezi totul…
— Nu, — îl întrerupse Ioana blând. — Doar că, în sfârșit, am încetat să mai micșorez eu totul.
Replica tăie ultimele fire dintre ei.
Mariana pufni disprețuitor.
— Foarte bine! — aruncă ea. — Crezi că fără tine se pierde? O să stea femeile la rând după el!
Ioana o privi fără să se tulbure.
— Poate, — răspunse. — Dar nu despre asta este vorba.
Se uită din nou la Andrei.
— Întrebarea este ce fel de om va deveni lângă dumneavoastră.
Vorbele loviră mai precis decât orice acuzație.
— Ajunge! — izbucni Andrei, ridicând pentru prima oară cu adevărat vocea. — Mă obligi să aleg!
Ioana zâmbi slab.
— Nu, Andrei. Tu ai ales deja.
Tăcere.
În acea tăcere deveni limpede: nu mai exista drum înapoi.
Andrei deschise gura, poate gata să spună ceva pentru prima dată cu adevărat. Dar era târziu. Cuvintele își pierd greutatea după ce totul s-a rupt.
Ioana se îndreptă spre ușă și o deschise.
— E timpul să plecați, — spuse calm.
Mariana se aprinse la față.
— Hai, — îi aruncă fiului, întorcându-se brusc. — N-avem ce căuta aici.
Andrei mai rămase o clipă. O privea ca și cum voia s-o țină minte așa: liniștită, puternică, de neatins.
— Chiar așa vrei să termini totul? — întrebă el încet.
Ea îl privi fără furie.
— Nu, Andrei, — răspunse. — Tu ai terminat totul. Doar că mult mai devreme. Eu abia în seara asta am înțeles.
El își lăsă privirea în jos.
Apoi ieși.
Ușa se închise fără zgomot. Fără trântit. Fără spectacol.
Dar în acea liniște era mai multă finalitate decât în orice ceartă.
Ioana rămase singură.
Se întoarse încet în sufragerie și porni televizorul, același cu muzică liniștită și sunete din natură. Se așeză pe canapea și îndreptă perna.
Și atunci simți ceva neașteptat.
Nu durere.
Ușurare.
Adevărată, imposibil de jucat ori inventat.
Uneori adevărul nu vine ca o lovitură. Vine ca o eliberare.
Iar în seara aceea, pentru prima dată după mult timp, Ioana era din nou acasă. În casa ei. În propria ei viață.