— Sunt prea acre. Frunzele trebuiau ținute la desărat cel puțin o zi. Pe astea le-ați scos direct din borcan, se vede. Iar carnea e tare. Oamenii au uitat să mai gătească.
Mama stătea chiar în fața lui.
Am observat cum a strâns șervețelul în mâini și a început să-l netezească pe genunchi.
O dată.
A doua oară.
A treia oară.
Așa făcea mereu când îi era rușine de purtarea altcuiva.
Andrei a încercat să ducă discuția spre fotbal.
N-a folosit la nimic.
Tortul Napoleon l-am scos când se lăsase deja amurgul.
Deasupra mesei aprinseserăm ghirlanda, iar femeile își puseseră cardiganele pe umeri.
Tortul stătuse de cu seară în cămara răcoroasă. Blaturile se înmuiaseră bine, crema se întărise, iar marginile le acoperisem cu firimituri, exact cum era desenat cu creionul în caietul vechi.
Unchiul Vasile chiar a mormăit mulțumit când l-a văzut.
Sorin a rupt o bucățică cu lingura.
A mestecat încet.
Apoi a așezat lingura pe farfurie și a împins-o departe, aproape jumătate de metru.
Părea că în fața lui nu fusese pus un tort, ci o insultă personală.
— Margarină, a spus el, după ce liniștea se lăsase peste masă. Crema e grea, iar blaturile nu mai au deloc frăgezimea aceea. Andrei, îți spun sincer, îmi pare rău pentru tine. Serios. Pe cine ai luat de soție? O nevastă trebuie să gătească astfel încât bărbatul să lingă farfuria. Asta e doar risipă de ingrediente. Ioana, ar trebui să mergi la niște cursuri. Sau măcar să o rogi pe mama mea să te învețe.
În curte se făcu atât de liniște, încât am auzit poarta vecinilor trântindu-se.
Andrei începu să se ridice.
I-am pus mâna pe umăr.
Apoi m-am ridicat eu.
Am mers spre Sorin.
Fără grabă.
Cu pași liniștiți.
Fața îmi rămăsese nemișcată, deși înăuntrul meu totul tremura.
Fără să spun nimic, i-am luat farfuria cu tort.
Apoi farfuria în care mai rămăsese pilaf.
La urmă, paharul cu compot.
— Ce faci? a întrebat el, încremenit cu șervețelul în mână.
— Te salvez, Sorin, am răspuns suficient de tare ca să audă toți cei de la masă. Te chinui de ore întregi. Orezul e terci. Carnea e tare. Frunzele sunt acre. Crema e făcută cu margarină. Eu sunt gazda și nu pot lăsa un musafir să se îmbolnăvească mâncând ceva atât de prost. Nu e sănătos.
— Eu doar…
Urechile i se înroșiseră.
— Fără „doar”. Dacă mâncarea nu se ridică la nivelul pretențiilor tale, atunci n-o mai mănânci. Andrei, i-am spus soțului meu, fratele tău rămâne în seara asta fără cină. Gătelile mele nu-i sunt pe plac. Dacă vrea, poate chema un taxi până la șosea. Este o pensiune acolo și bucătăria rămâne deschisă până la unsprezece.
Am dus vasele în bucătărie.
Ajunsesem aproape de ușă când am auzit vocea Doinei în spatele meu.
Era joasă.
Liniștită.
Fără urmă de furie.
Doina aproape că nu ridica niciodată tonul.
— Sorin.
M-am oprit.
— Crema aceasta este rețeta mea, a spus ea. Și aluatul tot al meu este. Iar pilaful l-am făcut în ceaunul acela timp de treizeci de ani, pe vremea când tu încă adunai crenguțe pentru foc. Ioana gătește de trei ani după caietul meu. Literă cu literă.
Cineva a pus un păhărel pe masă.
În liniștea care se așternuse, sunetul s-a auzit prea tare.
— Mamă, n-am vrut să spun asta…
— Tu nu vorbești despre mâncare, băiete, l-a întrerupt ea, așezându-și mâinile pe fața de masă. De doi ani nu mai vii să mă vezi. Mă suni duminica, vorbești șapte minute și primul lucru pe care-l întrebi este dacă mi-am luat pastilele. Ea îmi aduce pâine în fiecare miercuri și rămâne până seara. Asta e situația: rețeta este a mea, mâinile sunt ale ei, iar nemulțumit ești tocmai tu.
Sorin nu a găsit nimic de spus.
M-am întors la masă fără farfuriile lui.
Unchiul Vasile ceru cu voce tare încă o porție de pilaf.
— Pune-mi mai mult, Ioana! Mie îmi place grozav!
Și până astăzi îi sunt recunoscătoare.
Cineva trebuia să lege din nou seara aceea, care fusese cât pe ce să se destrame în bucăți.
Sorin a mai stat aproape douăzeci de minute în fața feței de masă goale.
Nimeni nu i-a adus mâncarea înapoi.
Andrei tăcea.
Nici taxiul nu l-a chemat nimeni.
În cele din urmă, Sorin s-a ridicat.
S-a apropiat de fratele lui.
I-a întins mâna și a spus răgușit:
— La mulți ani.
Apoi și-a sărutat mama pe obraz.
Și a plecat.
Noi am mai rămas mult timp sub mărul bătrân.
Mama spăla vasele și m-a întrebat de trei ori dacă nu cumva plânsesem.
Doina a stat pe scaunul ei aproape până la sfârșit.
Când i-am adus cardiganul, m-a prins de mână și a ținut-o câteva clipe între palmele ei.
N-a rostit nimic.
Nici nu era nevoie.