— Ioana, poți să ajungi astăzi acasă puțin mai devreme? Mătușa Rodica ar trebui să vină pe la cinci.
Radu spusese asta dimineață, în timp ce își trăgea fermoarul gecii în hol. Nici măcar nu ridica ochii din telefon; derula grăbit peste niște mesaje. Ioana stătea în bucătărie, cu o cană de cafea fierbinte între palme, încă amețită de somn. Își privi soțul de parcă nu-i amintea de sosirea unei rude, ci de o obligație neplăcută pe care ar fi preferat s-o uite.
— Știu, răspunse ea. Mi-ai spus și ieri.
— Da, dar Rodica sigur va fi obosită după drum. Mi-aș dori ca acasă să fie… fără tensiuni inutile.
Ioana știa prea bine ce însemna pentru el expresia „fără tensiuni inutile”. Traducerea era simplă: nimeni nu trebuia să-i răspundă mătușii lui, indiferent cât de absurd s-ar fi purtat.
Erau căsătoriți de trei ani. Apartamentul în care se mutaseră după nuntă îi aparținea Ioanei — îl moștenise de la bunica ei. Era un apartament obișnuit, cu două camere, dar primitor: renovat cu gust, cu un living luminos și o logie spațioasă. La începutul căsniciei, Radu îi repeta adesea cât de norocos se simțea că o avea alături. Îi mulțumea că nu trebuia să dea jumătate din salariu pe chirie și susținea că aprecia enorm încrederea pe care i-o acordase.
Pe atunci, Ioana chiar credea că viața lor era așezată cum trebuie. Ea avea locuința, Radu avea un post stabil la o firmă de servicii. Împreună puteau să-și facă planuri și să privească liniștiți spre viitor.
Cu timpul, însă, lucrurile s-au dovedit a fi cu totul altfel. Recunoștința lui Radu s-a stins repede, în timp ce obiceiul de a considera bunurile altcuiva ca fiind la dispoziția lui s-a întărit de la an la an.
Rodica era sora mai mare a mamei lui Radu, care murise cu mulți ani în urmă. Cândva, ea îl luase pe băiat la ea, cât timp sora ei era grav bolnavă, iar tatăl lui aproape că nu dădea pe acasă. Radu își amintea des că mătușa îl salvase, practic, și îl crescuse.
Iar în spatele acestei povești exista o regulă nerostită: Rodicăi îi era permis orice. Nu trebuia contrazisă. Nimeni nu avea voie s-o pună la punct. Iar limitele celorlalți nu contau, chiar dacă ea încetase de mult să le mai observe.
Ioana o întâlnise doar de trei ori.
Prima dată fusese la nunta lor. Rodica o cercetase pe mireasă din cap până-n picioare, apoi declarase că fetele din oraș, în zilele noastre, erau „prea slabe și prea fardate”.
A doua oară venise în oraș pentru aniversarea unei prietene și rămăsese peste noapte la ei. Dimineața, Ioana descoperise că toate vasele din dulapurile bucătăriei fuseseră mutate.
— Așa e mai practic, explicase musafira.
Apoi dispăruse și crema scumpă de față pe care Ioana o ținea de obicei în baie. După un timp, aflase că Rodica o ascunsese sub chiuvetă.
— Nu-i nevoie să stea chimicalele astea la vedere, spusese atunci mătușa.
A treia întâlnire avusese loc iarna trecută, la parastasul unei rude îndepărtate. Aproape toată seara, Rodica vorbise despre faptul că Radu avea nevoie de „o femeie adevărată, nu de o domnișoară preocupată doar să se aranjeze”.
Încă de atunci, Ioana înțelesese ceva foarte clar: în casa altcuiva, Rodica nu se simțea niciodată musafiră. Intra ca un inspector care avea dreptul să judece, să mute lucrurile, să critice și să dea ordine.
— Pentru cât timp vine? întrebă Ioana, după ce luă o gură de cafea.
— O săptămână. Poate zece zile. Are un consult medical și trebuie să rezolve niște acte pentru pensie. Ți-am spus.
— Ai spus că vine pentru câteva zile.
— Și dacă nu reușește să termine? Ce vrei să fac? S-o trimit la pensiune?
— De ce nu? întrebă Ioana fără să-și schimbe tonul.
Radu ridică imediat privirea din telefon.
— Pentru că este mătușa mea.
— Iar apartamentul este al meu, Radu. Dacă cineva urmează să locuiască aici zece zile, aș vrea să aflu dinainte, nu să descopăr informațiile treptat, din întâmplare.
El expiră greu, ca și cum discuția îl obosea deja.
— Uite, începi iar. Ioana, nu poți și tu, măcar o dată, să nu te agăți de fiecare cuvânt? Femeia nu mai e tânără, drumul a fost greu și are treabă în oraș. Stă puțin și pleacă.
Ioana nu răspunse.
Nu voia să-și înceapă ziua cu o ceartă din cauza unei femei care nici măcar nu ajunsese încă. Oricum, o aștepta o zi dificilă: sfârșit de lună, rapoarte de întocmit, câteva cliente conflictuale la salonul unde lucra ca administratoare și o șefă convinsă până în măduva oaselor că angajații trebuie să zâmbească indiferent de ce li se întâmplă.
Rodica sosi exact la ora cinci.
Aducea un geamantan mic, o geantă mare din material cadrilat și expresia unei persoane pregătite dinainte să descopere nenumărate neajunsuri în casa altora.
Purta un pardesiu vechi, de culoare bej-deschis, o basma legată strâns sub bărbie și niște ghete uzate.
Ioana se întorsese de la serviciu cu numai o jumătate de oră înainte și nu apucase nici măcar să se schimbe. O întâmpină într-o rochie bleumarin, cea în care lucrase, cu părul desfăcut pe umeri.
— Vai, văd că te-ai gătit, spuse Rodica în loc de salut, pășind în apartament. Eu mă așteptam să găsesc gospodina casei, dar tu arăți de parcă ai de gând să pleci undeva în seara asta.