Putea să vândă casa care îmi aparținea.
Iar lucrul cel mai cumplit era că avea posibilitatea să-mi stabilească reședința permanentă într-un centru de îngrijire.
Abia mai puteam respira.
Apoi, pe o altă masă, am zărit câteva obiecte care m-au făcut să încremenesc.
Un pătuț de copil, complet nou.
Două valize pline până la refuz cu haine de femeie.
Și o fotografie cu o ecografie, pusă într-o ramă mică.
Sub imagine, cineva scrisese de mână:
„Fetița noastră. Cu dragoste, Mihai și Raluca”.
Am făcut un pas înapoi.
— Nu… nu se poate.
Dar totul era cât se poate de real.
Bărbatul alături de care trăisem unsprezece ani nu doar că mă înșela.
El plănuia să scape de mine.
Să mă trimită într-un centru.
Să-mi vândă casa.
Apoi voia să aducă acolo o altă femeie și să-și crească împreună cu ea copilul.
Iar cel mai important detaliu era că locuința îmi aparținea în întregime.
O moștenisem de la tatăl meu.
Mihai nu avea niciun drept legal asupra ei.
Am fotografiat fiecare document.
Fiecare pagină.
Fiecare semnătură.
Fiecare cutie.
După aceea am sunat-o pe sora mea, Cristina.
Era avocată.
Când a venit și a văzut cu ochii ei ce se afla în garaj, a tăcut câteva minute.
A luat actele unul câte unul, a comparat semnăturile și a clătinat încet din cap.
În cele din urmă, mi-a spus:
— Nadia, cel mai important este să nu-i spui lui Mihai că vezi din nou.
Am privit-o nedumerită.
— De ce?
— Pentru că, atât timp cât el crede că ești încă oarbă, își va urma planul. Iar noi trebuie să aflăm tot ce pune la cale.
Am făcut exact cum m-a sfătuit.
În ziua în care Mihai s-a întors, mi-am luat din nou bastonul alb.
Mi-am pus ochelarii întunecați.
Și am redevenit Nadia pe care el se obișnuise să o vadă în ultimii ani.
Când a intrat în casă, m-a îmbrățișat imediat.
— Cum a fost operația?
Mi-am plecat capul.
— Aproape fără rezultat. Uneori disting lumina, atât.
Am simțit cum trupul lui se relaxează.
A oftat ușurat.
— Ți-am spus eu că nu trebuia să-ți faci speranțe.
În seara aceea s-a purtat mai atent ca niciodată.
Mi-a pregătit ceai.
M-a condus în dormitor.
Mi-a tras pătura până la umeri.
Apoi, după ce a fost convins că am adormit, a ieșit pe coridor cu telefonul la ureche.
M-am ridicat fără zgomot și m-am apropiat.
Vorbea în șoaptă.
— Nu-ți face griji. Nu s-a schimbat nimic.
A urmat o pauză scurtă.
— Este încă oarbă.
Am pornit înregistrarea de pe telefon.
Mihai a continuat:
— Luni depun actele. După aceea o mutăm la centru. Până se naște copilul, casa va fi deja a noastră.
Am simțit cum mi se răcește tot trupul.
Totuși, nu am scos niciun sunet.
Am rămas în întunericul holului și am înregistrat fiecare cuvânt al bărbatului în care avusesem încredere mai bine de un deceniu.
A doua zi dimineață, Mihai mi-a spus pe neașteptate:
— Nadia, hai cu mine în garaj. Trebuie să iau o cutie, apoi te ajut să te întorci în casă.
Am luat bastonul.
Am mers ascultătoare lângă el.
Nu știa însă un singur lucru.
Cristina se afla deja în garaj.
Iar în spatele celei de-a doua uși erau doi anchetatori.
Mihai s-a apropiat de masa pe care se găseau actele și s-a aplecat peste ele.
Eu mi-am scos încet ochelarii negri.
— Ai scris greșit numele Ralucăi sub fotografia ecografiei, am spus calm.
Mihai a încremenit.
Pentru câteva secunde nu s-a mișcat deloc.
Apoi și-a întors capul foarte lent.
Chipul i s-a schimbat pe loc.
— Tu…
A înghițit cu greu.
— Tu vezi?
Pentru prima dată după mulți ani, i-am privit soțului meu ochii.
— Da, Mihai.
A albit la față.
— De când?
— De suficient timp cât să văd totul.
Am lăsat între noi o tăcere grea.
— Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, văd perfect.
Mihai nu a răspuns.
Atunci am adăugat:
— Mai ales pe tine.
În acea zi nu a plecat singur din casă.
Anchetatorii l-au însoțit.
Procura falsificată a fost anulată.
Accesul lui la conturile mele a fost blocat temporar, astfel încât să nu mai poată dispune de bani.
A început o anchetă pentru fals în acte și posibilă fraudă.
Mai târziu, am descoperit și altceva.
De câțiva ani, Mihai transfera treptat bani din conturile mele într-un cont secret.
Sume mici.
Mutate cu atâta grijă, încât eu, neputând verifica singură extrasele, nu observasem nimic.
Apoi am găsit-o pe Raluca.
Și am aflat că și ea fusese mințită.
Nu știa deloc că exist.
Mihai îi spusese că este văduv.
O convinsese că locuința îi aparține.
Îi promisese că, după nașterea copilului, vor trăi împreună în acea casă.
Multă vreme am crezut că pierderea vederii fusese cea mai cumplită tragedie din viața mea.
Acum înțeleg însă altceva.
Adevărata mea orbire nu venise din cauza bolii.
Fusesem oarbă pentru că avusesem încredere fără să pun întrebări într-un om care mă ținea zilnic de mână, mă ducea la medici și îmi jura că nu mă va abandona niciodată.
În timp ce, cu cealaltă mână, pregătea să-mi ia casa, banii și întreaga viață pe care o cunoscusem.
Operația mi-a redat vederea.
Dar adevărul mi-a deschis ochii cu adevărat.
Totul a început în ziua în care, după atâția ani, am deschis singură ușa garajului.