De data aceasta însă, totul era altfel.
Andrei a împins ușa cu putere.
Și a rămas nemișcat.
Pentru câteva secunde, a avut impresia că uitase să respire.
În mijlocul bucătăriei se afla Irina.
Dar nu mai semăna deloc cu femeia speriată care se străduia să nu-l provoace. Nu purta halatul de casă și nu-și ținea privirea plecată. Stătea dreaptă, cu o liniște aproape neliniștitoare.
Avea o haină închisă la culoare, părul prins cu grijă, iar lângă picioare se afla un geamantan mic.
Totuși, altceva l-a tulburat cu adevărat.
Masa era acoperită de documente.
Teancuri întregi de hârtii.
Fotografii.
Mesaje tipărite.
Rapoarte medicale.
Deasupra tuturor se afla un dosar gros, pe a cărui copertă era scris cu litere mari:
„Dovezi”.
— Ce înseamnă toate astea? a întrebat el aproape în șoaptă.
Pentru prima dată după mulți ani, vocea lui nu mai era aspră.
În ea se simțea neliniștea.
Irina și-a ridicat privirea și l-a înfruntat fără să clipească.
— S-a terminat, Andrei.
El a încercat să zâmbească ironic, ca să-și păstreze aerul de superioritate.
— Chiar crezi că mă poți speria cu teatrul ăsta?
Irina a clătinat încet din cap.
— Nu vreau să te sperii. Vreau doar să mă protejez.
Andrei a făcut un pas către ea.
— Gata cu circul, Irina.
Ea nu s-a mișcat.
— Îți amintești ce s-a întâmplat luna trecută? Când mi-ai spus că te-am provocat singură?
Bărbatul a tăcut.
— Îți amintești și când mi-ai spus că oricum nimeni nu m-ar crede?
Expresia lui s-a schimbat.
Își amintea foarte bine acele cuvinte.
Irina a continuat:
— Eu nu am uitat nimic. Nicio zi.
A luat telefonul și l-a așezat lângă dosare.
Pe ecran au apărut fotografii, date, explicații amănunțite și înregistrări păstrate din conversațiile lor.
— Am strâns totul luni întregi, a spus ea încet. Mi-a fost frică să trăiesc lângă tine. Dar și mai tare m-a speriat gândul că într-o dimineață nu mă voi mai trezi.
În acea clipă, Andrei a realizat pentru prima dată că în fața lui nu mai stătea o victimă neajutorată.
Vedea o femeie care își hotărâse deja viitorul.
— Așadar vrei să distrugi definitiv familia noastră? a întrebat el.
Irina a zâmbit trist.
— Nu eu am distrus-o. Căsnicia noastră s-a sfârșit în clipa în care ai crezut că ai dreptul să mă lovești.
De afară s-a auzit motorul unei mașini care se oprise în apropierea blocului.
Andrei a întors capul spre fereastră. Ochii i s-au mărit.
— Cine a venit?
— Oamenii care știu adevărul, a răspuns Irina fără emoție.
Atunci a înțeles.
De această dată, ea nu mai era singură.
Ani la rând, Andrei crezuse că viața Irinei se afla în întregime în mâinile lui. Acum, puterea aceea îi dispăruse brusc.
A făcut instinctiv un pas înapoi.
Pentru prima dată, a simțit ceea ce soția lui trăise aproape în fiecare noapte.
Neputința totală.
Câteva minute mai târziu, soneria s-a auzit în hol.
O dată.
Apoi încă o dată.
Irina și-a întors privirea către ușă.
Știa că, în acel moment, se deschidea o nouă pagină a vieții sale.
Iar pentru Andrei se încheia perioada în care cruzimea lui rămânea nepedepsită.
Capitolul 3. Ziua în care adevărul nu mai putea fi ascuns
Soneria a răsunat atât de puternic, încât lui Andrei i s-a părut mai asurzitoare decât toate certurile lor.
El continua să stea în bucătărie și să o privească pe Irina, ca și cum abia atunci ar fi început să înțeleagă cine era, de fapt, femeia de lângă el.
Cu o zi înainte, o considera suficient de speriată de o singură privire severă. Era convins că, după fiecare izbucnire, ea va tăcea, își va ascunde rănile și va inventa vecinilor explicații pentru vânătăi.
Acum, imaginea aceea se destrămase.
— Ai pregătit totul dinainte? a întrebat el cu glas stins.
Irina și-a lăsat ochii asupra palmelor. Cu aceleași mâini îi pregătise mâncarea preferată, îi călcase hainele, îl ajutase în perioadele dificile și îl sprijinise când îi era greu.
În acea zi, degetele ei strângeau dosarul de care depindea libertatea sa.
— Da, a răspuns calm. M-am pregătit mult timp pentru clipa asta.
Andrei a încercat să râdă, însă râsul i-a ieșit forțat.
— Chiar îți imaginezi că cineva te va asculta?
Altădată, asemenea vorbe i-ar fi spulberat curajul.
Acum nu mai aveau nicio putere.
— Da, a spus Irina. Pentru că nu mai depind doar de ceea ce spun eu. Am dovezi.
Soneria a sunat din nou.
Andrei nu s-a apropiat de ușă.
Începea să înțeleagă că nu mai era vorba despre o ceartă conjugală pe care să o acopere cu câteva promisiuni.
Venise momentul răspunderii.
Irina a deschis ușa. Pe palier se aflau două femei. Una era o vecină pe care o cunoștea, cealaltă era reprezentanta unei organizații care sprijinea victimele violenței domestice.
Pe prima o chema Elena.
Locuia la câteva apartamente distanță și, cu luni în urmă, auzise într-o noapte strigătele care răzbăteau din locuința Irinei. La puțin timp după aceea, când se întâlniseră întâmplător, îi spusese în șoaptă:
— Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutor, vino la mine. Să nu-ți fie rușine.
Atunci Irina își plecase privirea.
— Mulțumesc, dar totul este bine.
Elena o privise cu atenție.