„Ziua cea mai importantă. 1998”.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Ați avut o relație?
— Nu! Sorin s-a ridicat brusc. Niciodată. Îți jur.
— Atunci de ce sunteți împreună în fotografii? De ce ai ascuns toate lucrurile astea? Și de ce tata nu are voie să afle?
Unchiul întinse mâna spre cutia roșie, însă în acel moment, afară, s-a auzit zgomotul unui motor.
Sorin a pălit.
— S-au întors mai devreme.
Am tras perdeaua puțin într-o parte. Mașina tatălui meu se oprise în fața cabanei.
Unchiul a început să îndese fotografiile în valiză, cu mișcări grăbite.
L-am prins de încheietură.
— Nu. Mai întâi îmi spui adevărul.
— Acum nu este momentul.
— Tu ai spus că poate nu vei mai găsi niciodată curajul. Nu plec nicăieri până nu-mi explici.
Sorin s-a așezat obosit pe un scaun.
— Tatăl tău m-a considerat trădător aproape treizeci de ani. Eu doar am încercat să-i respect dorința. Numai că am făcut-o în felul meu.
— Ce dorință?
Unchiul a deschis cutiuța roșie.
Înăuntru se afla un inel de aur. Sub el era împăturită o adeverință medicală.
M-am uitat din nou la fotografii și abia atunci am observat că mama nu purta o rochie de mireasă. Era îmbrăcată într-un halat alb.
— Cu mulți ani în urmă, Mihai a fost implicat într-un accident cumplit de mașină, începu Sorin. Medicii nu știau dacă va mai putea merge vreodată.
Știam că tata suferise un accident, însă nu povestise niciodată amănunte. Spunea doar că avusese noroc că supraviețuise.
— Mama ta era logodnica lui, continuă unchiul. Se pregăteau de nuntă. După accident, Mihai a hotărât să anuleze totul.
— De ce?
— Era convins că va rămâne pentru totdeauna cu dizabilități și că va deveni o povară pentru Ana. Mi-a dat inelul și mi-a cerut să i-l înapoiez. A vrut să-i spun că nu o mai iubește și că nu dorește să o mai vadă.
Am privit cutia dintre noi.
— Ai făcut ce ți-a cerut?
— Nu. M-am dus la Ana și i-am spus tot adevărul. M-a ascultat, și-a luat lucrurile, apoi a venit chiar în aceeași zi la spital.
— De aceea a crezut tata că l-ai trădat?
— Nu doar din cauza asta. Mihai îi interzisese să vină, iar eu o ajutam în fiecare zi să ajungă la el. O duceam la spital, vorbeam cu medicii și făceam rost de medicamentele de care avea nevoie. Când nu era lăsată în salon, mama ta aștepta ore întregi pe coridor.
Sorin a arătat spre fotografii.
— Pozele au fost făcute în ziua în care Ana a terminat cursurile pentru voluntarii din spital. A învățat în mod special cum să îngrijească pacienții grav bolnavi, ca să-l poată ajuta pe Mihai să se refacă. Eu am însoțit-o la ceremonie.
— Și ce înseamnă „ziua cea mai importantă”?
— Atunci medicii i-au permis tatălui tău să înceapă recuperarea serioasă. Ana a considerat că aceea a fost ziua în care speranța s-a întors în viețile lor.
— Dar de ce a rămas tata furios atâția ani?
Sorin a zâmbit trist.
— Era mândru. Mihai îmi poruncise să-i dau inelul înapoi și să rup orice legătură dintre ei. În schimb, eu am păstrat inelul și am ajutat-o pe Ana să rămână lângă el. Când fratele meu a aflat că acționaserăm pe ascuns, aproape că nu mi-a mai vorbit câțiva ani.
Am privit din nou bijuteria.
— Dacă părinții mei s-au căsătorit până la urmă, de ce inelul a rămas la tine?
— Pentru că acesta nu este inelul pe care îl crezi.
Unchiul l-a scos cu grijă și l-a întors. Pe interior era gravat:
„Ana și Mihai. Împreună de cincizeci de ani”.
Am încremenit.
— Luna viitoare este aniversarea lor.
— Da. De doi ani pun bani deoparte ca să le organizez ceremonia pe care nu au avut-o niciodată. După accident, s-au căsătorit pur și simplu la spital. Fără invitați, fără rochie elegantă, fără sărbătoare.
— Mama știe?
— Știe. Și-a ales deja rochia. Voiam să-i facem o surpriză lui Mihai.
— Așadar, vrei să le organizezi o nouă nuntă?
— Mai degrabă vreau să le ofer ocazia de a-și rosti din nou jurămintele. Aș vrea ca fratele meu să înțeleagă că accidentul nu i-a distrus viața. I-a arătat cât de mult îl iubea Ana.
În clipa aceea, ușa dormitorului s-a deschis larg.
În prag stătea tata.
Mai întâi s-a uitat la mine, apoi la valiza desfăcută și la cutiuța roșie din mâinile lui Sorin.
— I-ai spus tot? îl întrebă el.
Unchiul s-a ridicat.
— Mihai, pot să-ți explic.
Dar tata a zâmbit pe neașteptate.
— Te-am rugat să mai aștepți o săptămână.
De data aceasta m-am uitat nedumerită la el.
— Tată, știai despre ceremonie?
— Despre inel și despre planurile lui Sorin, da. Mama ta nu a reușit să păstreze secretul nici măcar câteva luni. Dar unchiul tău nu știe că și eu am pregătit ceva.
Tata a scos un plic din buzunarul interior al hainei.
Înăuntru erau două bilete de avion și o felicitare mică.
— Toată viața ai pus dorințele altora înaintea dorințelor tale, îi spuse el fratelui său. Mai întâi m-ai ajutat să o recâștig pe Ana, apoi ai avut grijă ani întregi de părinții noștri. Ai renunțat la prea multe pentru familia asta. Acum a venit rândul meu.
Sorin a deschis încet felicitarea.
Pe măsură ce citea, chipul i se schimba. Buzele îi tremurau, iar ochii i se umpleau de lacrimi.
— Este adevărat? întrebă el abia auzit.