— Serios? Acum ne prezinți factura? Suntem familie! Sunt fratele tău! Nunta mea se duce de râpă, creditorii vor bani, iar tu stai să numeri fiecare leu pe care ni l-ai dat vreodată?
— Nu sunt niște mărunțișuri, Andrei. Sunt ore din viața mea. Munca mea. Renunțările mele, — răspunse Mariana calm.
Îl privea fără mila cu care îl privise întotdeauna.
Pentru prima dată, i se părea aproape un străin. Un client neplăcut care încălcase fiecare condiție și apoi pretindea să fie recompensat.
— Datoriile tale sunt problema ta. Vrei Zanzibar? Angajează-te. Poți lucra pe șantier, poți descărca marfă, poți face livrări. Iar Bianca poate foarte bine să-și găsească un serviciu în loc să aleagă rochii franțuzești pe banii altcuiva.
Bianca pufni disprețuitor, își apucă geanta și spuse printre dinți:
— Ce familie bolnavă…
Se îndreptă spre ușă și ieși trântind-o.
Andrei porni imediat după ea, aruncându-i surorii câteva insulte înainte să dispară pe hol.
Mihai rămase în fotoliu, cu privirea coborâtă.
Doina respira greu și o privea pe Mariana cu o furie pe care nici nu încerca să o ascundă.
— Din ziua asta nu mai ești fiica mea, — șuieră ea. — Din cauza zgârceniei tale, Andrei poate ajunge la închisoare! I-ai distrus viața propriului frate!
— Nu eu i-am distrus viața, mamă. Tu ai făcut asta, timp de douăzeci și opt de ani, îndeplinindu-i fiecare capriciu și convingându-l că întreaga lume îi este datoare cu ceva, — răspunse Mariana. — Dosarul îl puteți lua. Păstrați-l ca amintire. Iar cheia de la apartamentul meu o lăsați pe comoda de lângă ușă. Mâine schimb oricum butucul, dar prefer să nu risc.
Doina îl apucă pe soț de mânecă.
— Mihai, hai să plecăm! E limpede că aici nu suntem bineveniți!
Mihai se ridică fără să spună nimic.
Desprinse cheia apartamentului fiicei sale din breloc, o așeză pe comodă și plecă după soție.
După ce ușa se închise, Mariana se apropie de fereastră.
Ploaia se oprise.
Printre norii cenușii se strecurase o dungă subțire de lumină.
Inspiră profund.
Avea impresia că cineva îi ridicase de pe umeri o placă grea de beton pe care o purtase aproape întreaga viață de adult.
Trecuseră șase luni.
Primăvara încălzise orașul, copacii înverziseră, iar florile apăruseră prin curțile blocurilor.
Viața Marianei se schimbase mai mult decât se așteptase.
Când din buget dispăruse rubrica permanentă „ajutor pentru familie”, descoperise că salariul ei îi permitea să trăiască foarte confortabil.
După plecarea vechiului chiriaș, măriră puțin chiria camerei și găsi fără dificultate un alt student interesat. Iar cu banii economisiți în cele șase luni își cumpără o mașină second-hand, agilă și fiabilă, la care visase de câțiva ani.
Dar cea mai importantă schimbare nu era mașina.
Era felul în care începuse să se privească.
La serviciu, Mariana își făcu pentru prima oară curaj să ceară o promovare.
Spre surprinderea ei, răspunsul veni aproape imediat: da.
Conducerea îi aprecia de mult competența, disciplina și experiența. Singurul lucru care îi lipsise fusese încrederea de a spune cu voce tare că merită mai mult.
Nunta lui Andrei cu Bianca nu mai avu loc.
Când Bianca înțelese definitiv că sora mai mare nu avea să devină sponsorul lor și că, în locul unei vieți luxoase în Zanzibar, o aștepta traiul lângă un bărbat fără serviciu și îngropat în datorii, își strânse lucrurile și plecă la un admirator cu o situație financiară mai bună.
Andrei fu nevoit să-și vândă calculatorul de gaming, ce mai rămăsese din portofoliul lui de criptomonede și să se angajeze curier la o firmă de livrări.
Abia așa începu să plătească, puțin câte puțin, dobânzile și penalitățile.
Părinții nu vorbiră cu Mariana timp de patru luni.
Doina ținu cu încăpățânare linia frontului. Era sigură că, mai devreme sau mai târziu, fiica va fi prima care va ceda, împinsă de rușine și vinovăție.
Numai că zilele deveniră săptămâni.
Săptămânile deveniră luni.
Iar Mariana nu sună.
În cele din urmă, Doina cedă prima.
Cu o zi înainte de aniversarea fiicei, Mariana primi un mesaj:
„La mulți ani. Sper că îți place să trăiești cu egoismul tău. Andrei trece printr-o depresie gravă și are nevoie de psihoterapeut. O ședință costă o sută de euro. Poate că măcar acum o să-ți apară și ție conștiința.”
Mariana citi mesajul așezată la o masă pe terasa însorită a unei cafenele.
În fața ei era un cappuccino.
Pe stradă treceau oameni fără grabă, câțiva copii râdeau, iar bicicliștii se strecurau printre mașini.
Mariana zâmbi.
Vechile mecanisme nu mai funcționau.
Firele invizibile prin care mama îi transmitea cândva vinovăția fuseseră tăiate.
Definitiv.
Nu îi răspunse.
Șterse notificarea de pe ecran, deschise aplicația unei companii aeriene și rezervă bilete pentru concediu.
În Madeira.
Singură.
Pentru ea.
Fiindcă acum Mariana știa fără nicio urmă de îndoială că avea dreptul să trăiască și pentru sine.