Stătea cu orele la telefon și asculta plângerile despre vecinii gălăgioși, vremea schimbătoare, medici, magazine și politicieni.
Spăla singură podelele din apartamentul mare al Elenei, pentru că femeia refuza cu încăpățânare să lase pe altcineva să-i treacă pragul.
— Eu nu bag străini în casă, spunea soacra. În ziua de azi nu mai poți avea încredere în nimeni.
Recunoștința nu apărea aproape niciodată.
În locul ei veneau imediat alte reproșuri.
— Uită-te aici, pe geam au rămas iar urme, observa Elena nemulțumită, trecând un deget peste sticla care strălucea. Pe vremea mea, femeile știau să se ocupe de gospodărie. Cele din ziua de azi vor doar să stea cu ochii în telefon. Și băiatul meu a slăbit atât de mult! Tu îl hrănești cum trebuie acasă?
Ioana înghițea de fiecare dată răspunsul care-i venea pe buze. Se întorcea acasă istovită, cu mâinile usturându-i de la detergenți și cu sentimentul că, oricât s-ar fi străduit, tot nu era destul.
Iar Andrei îi repeta că trebuie să fie mai înțelegătoare.
Că mama lui nu avea intenții rele.
Că o familie adevărată nu își numără sacrificiile.
Că o femeie care își iubește soțul nu lasă o bătrână neajutorată să se descurce singură.
De data aceasta însă, ceva se schimbase. Ioana nu mai simțea doar oboseală. În spatele durerii se ridicase o hotărâre limpede, rece și greu de clintit.
În timp ce se uita la valiza pregătită pentru deplasarea profesională, își dădu seama că nu mai voia să-și sacrifice viața pentru a primi, din când în când, aprobarea unei femei care nu o considerase niciodată suficient de bună.
Și nici nu mai era dispusă să-l lase pe Andrei să-i folosească vinovăția ca pe o lesă.