— A familiei, voiam să spun!
— Doamnă Popescu, v-ați mutat deja cu gândul într-o casă pe care urma să o cumpărați cu banii mei?
A trântit geanta pe un scaun.
— Am vrut să fie bine pentru noi!
— Pentru cine anume?
Nu mi-a răspuns.
Atunci Andrei a făcut un pas înainte.
— Ana, înțelegi ce ai făcut? Le-am spus deja prietenilor că ne cumpărăm o casă!
— Atunci va trebui să le explici de ce nu se mai cumpără.
S-a înroșit.
— M-ai făcut de râs!
Am închis laptopul și l-am privit.
— Nu eu te-am umilit. Umilitor este ca un soț să discute pe ascuns banii soției cu mama lui, apoi să aducă un străin în casa ei pentru a o determina să semneze niște acte.
— Nimeni nu te obligă!
Am arătat către dosar.
— Atunci de ce ați venit fără să mă anunțați? De ce numai tu apari ca proprietar? Și de ce eu sunt ultima persoană care află ce se întâmplă?
Andrei și-a întors privirea.
Doina a vorbit din nou, însă tonul ei se schimbase complet.
Era rece și plin de venin.
— Știi, Ana, am simțit întotdeauna că nu ești cu adevărat una de-a noastră. Ești prea independentă. Prea calculată. Într-o familie adevărată, soția trebuie să aibă încredere în soț.
Am ținut privirea asupra ei.
— Într-o familie adevărată, soțul are suficientă încredere în soție încât să nu organizeze, pe ascuns, o ședință de familie pentru împărțirea bunurilor ei.
Notarul a început să strângă documentele.
Înțelesese, fără îndoială, că nu va exista nicio tranzacție în acea zi.
— Îmi pare rău, a spus el încet. Voi pleca. Înainte să semnați orice act, vă recomand tuturor să cereți consultanță juridică independentă.
L-am însoțit până la ușă.
Când m-am întors, Doina se afla din nou în mijlocul bucătăriei.
— O să regreți!
— Poate. Dar nu voi regreta că am apărat viitorul copilului meu.
Și-a apucat geanta.
— Andrei, plecăm!
M-am uitat la soțul meu.
Stătea între noi.
Pentru prima dată mi-am dorit cu adevărat să aflu ce avea să aleagă.
Nu voiam să-l oblig să renunțe la mama lui.
Așteptam doar un gest matur.
Să recunoască ceea ce era evident.
Să spună că greșiseră.
Să-și ceară scuze.
Dar Andrei m-a privit și a rostit:
— Ana, puteai măcar să nu o rănești pe mama.
Am râs.
Încet, aproape fără glas.
— Andrei, mama ta a venit la mine acasă cu un notar ca să treacă pe numele tău o proprietate cumpărată din banii mei. Iar tu ești îngrijorat că am supărat-o?
— A făcut totul pentru noi!
— Pentru cine, mai exact?
Nu a răspuns.
Și atunci am înțeles că nu mai voiam să port aceeași discuție la nesfârșit.
M-am dus pe hol.
Am scos din dulap o geantă de voiaj și am așezat-o lângă perete.
— Ce este asta? a întrebat Andrei.
— Geanta ta.
— Mă dai afară?
— Îți propun să stai o vreme la mama ta și să te gândești ce îți dorești de la această căsnicie.
M-a privit neîncrezător.
— Totul din cauza banilor?
— Nu, Andrei. Din cauza încrederii.
Doina a zâmbit triumfător.
— Vezi, fiule? Ți-am spus eu că, mai devreme sau mai târziu, își va arăta adevărata față!
M-am întors spre ea.
— Aveți dreptate, doamnă Popescu. Astăzi mi-am arătat adevărata față. Fața unei femei care nu mai permite nimănui să-i conducă viața.
După douăzeci de minute, au plecat.
Ușa s-a închis în urma lor.
Apartamentul s-a umplut de liniște.
M-am întors în bucătărie.
Cafeaua era rece de mult.
Pe masă rămăsese un pix uitat de soacra mea.
L-am luat și l-am pus într-un sertar.
Apoi mi-am sunat tatăl.
A răspuns imediat.
— Anuța?
— Tată, au venit astăzi. Cu notarul.
A oftat greu.
— Mă așteptam.
— Am trimis banii înapoi.
— Știu. Am văzut transferul.
Am tăcut amândoi câteva secunde.
Apoi m-a întrebat:
— Tu cum ești, fetița mea?
Și atunci nu m-am mai putut abține.
— Tată… Mă doare atât de tare.
— Din cauza banilor?
— Nu. Mă doare că, timp de trei ani, am crezut că Andrei este omul cel mai apropiat de mine. Iar astăzi am înțeles că el îmi discută viața cu mama lui de parcă eu nici nu exist.
Tata a rămas multă vreme tăcut.
Apoi a spus încet:
— Ana, știi de ce am muncit toată viața?
— De ce?
— Ca tu să nu fii niciodată obligată să alegi între a suporta umilința și a rămâne fără un acoperiș deasupra capului.
Lacrimi fierbinți mi s-au rostogolit pe obraji.
— Îți mulțumesc, tată.
— Să nu uiți niciodată: banii se pot câștiga din nou. Respectul de sine, însă, nu trebuie pierdut.
Duminică m-am dus după Matei.
A alergat spre mine purtând cizme de cauciuc.
Avea buzunarele pline cu ghinde.
— Mamă! Uite câte comori am găsit!
M-am aplecat și l-am strâns în brațe.
Mirosea a frunze uscate, a mere și a copilărie.
— Ce frumoase sunt, puiule!
Matei m-a privit serios.
— Pe aceasta ți-o dau ție. Este cea mai mare.
A pus în palma mea o ghindă netedă, maronie.
Am strâns-o în mână.
Ce ciudat.
Cu doar câteva zile înainte, niște adulți încercaseră să-mi ia zece milioane.
Iar fiul meu de trei ani îmi oferea o ghindă mică doar pentru că mă iubea.
Fără condiții.
Fără acte.
Fără pretenții.
După o săptămână, Andrei s-a întors să vorbească.
A adus flori.
Părea obosit.
— Ana, hai să uităm totul.
L-am poftit în bucătărie.
— Ce anume vrei să uităm?
— Scandalul acesta. Mama s-a enervat. Și eu am reacționat greșit.