O pregătise și pe Ioana.
Ea s-a uitat îndelung la tatăl ei.
— N-o să mă prefac că totul s-a rezolvat, a spus. Încă nu am încredere în tine.
Mihai a dat din cap.
— Nici nu trebuie. Cel puțin nu încă.
Ioana ținea scrisoarea lipită de piept.
După câteva clipe, a spus:
— Un telefon în fiecare joi. Să începem de acolo.
Mihai a răspuns fără nicio ezitare:
— De acord.
Pe drumul spre casă, și-a cerut scuze pentru că continuase să primească bani de la mine chiar și după ce ieșirile de joi deveniseră în mare parte ceva personal.
Aproape uitasem de asta.
— Stai puțin. De ce ai mai luat banii?
Mihai a zâmbit vinovat.
— Tatăl tău spunea că o să începi să bănuiești ceva dacă schimbăm brusc înțelegerea.
Avea dreptate.
M-am uitat prin parbriz.
Mihai deja începea să se justifice.
— Eu, de fapt, nici n-am vrut să…
Am ridicat palma.
— Oprește-te. N-ai făcut nimic rău. Ai continuat să ai grijă de tata. Doar că de acum înainte, drumurile de joi nu mai sunt o slujbă pentru tine.
— Tatăl tău ar fi avut ceva de spus despre asta.
Am mers câțiva kilometri în tăcere.
Apoi Mihai a repetat:
— Serios. Ar fi protestat.
— Tata nu mai dă ordine.
Mihai s-a întors puțin spre mine.
— Chiar crezi asta?
N-am răspuns imediat.
Joia următoare eram încă în casa tatei.
Sortam sculele lui, cămășile și lucrurile pe care nu mă simțeam încă pregătit să le arunc. Unele haine încă îi păstrau mirosul.
Mă gândeam la plic, la cartonașe și la drumul de trei ore care dusese, în cele din urmă, acolo unde tata plănuise.
La nouă dimineața am auzit pietrișul trosnind sub roțile unei mașini.
Mihai venise din obișnuință.
Când m-a văzut pe verandă, s-a oprit.
S-a uitat spre fereastra goală a camerei tatei.
Eu aveam două cafele.
I-am întins una.
— Presupun că trăsura regală încă circulă joia.
Mihai a luat paharul și a mai privit o dată spre fereastră.
— Numai că acum pare cam goală.
— Atunci poate ieșim pur și simplu la o plimbare.
A zâmbit slab.
Ne-am urcat în mașină fără să avem o destinație.
Am trecut pe lângă bibliotecă, brutărie și clinica unde tata își făcuse controalele.
La aproape fiecare intersecție, Mihai părea că vrea să spună ceva, dar se răzgândea.
În cele din urmă, a mormăit:
— Nu văd de ce ai vrea să mergi cu mine. O să te scoată din minți felul în care descriu tot ce văd. Nu prea am alte calități ca partener de drum.
Am râs.
— Cred că subestimezi cât de bine mă descurc în preajma bătrânilor încăpățânați.
Am continuat să conducem.
Apoi, pe ecranul mașinii a apărut un nume.
Ioana.
Telefonul a început să sune prin difuzoare.
Mihai a încremenit.
Era joi.
Exact la ora stabilită.
Ea sunase.
Mihai a întins mâna spre buton, apoi s-a oprit.
Și, aproape fără să-și dea seama, a început să repete în șoaptă un discurs pregătit.
I-am atins încheietura.
— Fără repetiții.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
A dat din cap.
A apăsat butonul.
— Bună, Ioana, a spus.
Vocea îi tremura, dar cuvintele au ieșit.
Pentru o clipă, interiorul mașinii mi s-a părut teribil de gol.
Apoi, prin difuzoare, s-a auzit răspunsul:
— Bună, tată.
Mihai a expirat de parcă își ținuse respirația ani întregi.
Am privit scaunul din dreapta, locul în care ar fi trebuit să fie tata.
Pentru câteva secunde, absența lui a umplut întreaga mașină.
În timp ce Mihai vorbea cu fiica lui, am scos din nou scrisoarea tatei.
Am recitit ultima parte.
Sper că a fost mândru de mine.
Mai ales pentru faptul că, până la urmă, am înțeles lecția pe care încercase să mi-o lase: uneori, să ajuți pe cineva nu înseamnă să-i rezolvi viața.
Înseamnă doar să rămâi lângă el cât timp își găsește curajul să facă singur următorul pas.