M-am apropiat de ușă și am răsucit cheia înapoi, încet.
Clanța s-a mișcat aproape imediat. Ușa s-a deschis larg. În prag a apărut Mihai, înfășurat într-un prosop, cu părul ud și cu o expresie pierdută. În spatele lui stătea Raluca — palidă, cu părul desfăcut, speriată și complet dezorientată.
Pentru câteva secunde s-a lăsat o liniște grea.
Dorin se uita la ei ca și cum încerca să se convingă că nu trăia cu adevărat scena aceea.
— Asta… a început Mihai, dar cuvintele i s-au oprit în gât.
Raluca a făcut un pas înainte:
— Dorin, pot să-ți explic totul…
El a râs scurt. Fără bucurie, sec și înfundat.
— Îmi explici? a repetat. Chiar sunt curios cum.
Priveam totul ca de undeva din afară. Parcă nu mai eram soția celui din fața mea, ci o străină ajunsă întâmplător martoră la nenorocirea altora.
Mihai s-a întors spre mine:
— Cristina, hai să vorbim. Nu e ce crezi tu.
Atunci, pentru prima dată de când intrasem în casă, l-am privit drept în ochi.
— Serios? am întrebat calm. Atunci spune-mi cum ar trebui să înțeleg.
A tăcut.
Raluca a încercat iar să spună ceva, dar Dorin a ridicat mâna, oprind-o.
— Ajunge, a rostit încet. Nu mai spune niciun cuvânt.
În casă devenise greu de respirat. Tensiunea se îngroșase în aer, grea și compactă, ca înaintea unei furtuni.
Am trecut pe lângă ei și am intrat în sufragerie. M-am așezat în fotoliu și mi-am împreunat mâinile în poală. Atunci am înțeles limpede: nu mai exista drum înapoi. Nu puteam recupera încrederea, viața obișnuită, micile bucurii care, cu numai câteva ore înainte, mi se păruseră atât de firești.
Din hol ajungeau până la mine frânturi de fraze, începuturi de scuze, voci ridicate și răspunsuri scurte, dure. Nu m-am străduit să ascult.
După un timp, Mihai a intrat în sufragerie. Era deja îmbrăcat, dar arăta de parcă pământul îi fugise de sub picioare.
— Cristina… a început el.
Am ridicat mâna, oprindu-l.
— Nu, am spus încet. Nu acum.
A încremenit.
— O să-ți explic totul, a adăugat aproape în șoaptă.
Am clătinat din cap.
— Mai târziu. Poate. Dar nu acum.
Stătea în fața mea și nu știa ce să facă. Pentru prima dată în toți anii noștri împreună, nu am mai văzut în el bărbatul sigur pe sine, calmul cu care mă obișnuisem, ci un om rătăcit și speriat.
Dincolo de perete s-a trântit ușa de la intrare. Apoi s-au auzit pași. Dorin plecase fără să-și ia rămas-bun. Raluca, după zgomot, se grăbise după el.
Casa s-a scufundat iar în tăcere.
Am închis ochii și am inspirat încet.
Totul se schimbase. Nu treptat, nu pe nesimțite, ci violent — într-o secundă, într-un punct, într-un moment care nu mai putea fi șters niciodată din memorie.
Și cel mai straniu era că, odată cu durerea, venise și altceva. O conștientizare rece, limpede, aproape calmă: se terminase viața pe care o crezusem a mea.
Am mai rămas câteva clipe cu ochii închiși, lăsând liniștea să cuprindă casa până la capăt. De data asta nu mă mai speria. Dimpotrivă, avea în ea ceva cinstit, ceva eliberat de prefăcătorie. Pentru prima dată după mult timp, nu mai auzeam cuvinte false și intonații cunoscute în spatele cărora se ascundea minciuna.
Mihai era lângă mine, dar nu se apropia. Îi simțeam prezența aproape fizic — încordată, prudentă, nesigură. Altădată găsea mereu vorbele potrivite, știa să netezească orice conflict, să întoarcă discuția până când totul părea mai puțin grav. Acum tăcea.
M-am ridicat încet din fotoliu și m-am dus la fereastră. Dincolo de geam era aceeași curte, aceleași alei drepte, același gard dincolo de care, cu o zi înainte, viața mi se păruse simplă și clară. Totul rămăsese la fel — doar eu mă schimbasem.
— De cât timp durează? am întrebat fără să mă întorc.
Nu mi-a răspuns imediat.
— Cristina…
— Am pus o întrebare clară.
Pauza a devenit prea lungă.
— De câteva luni, a spus într-un final.
Cuvintele nu m-au mai lovit. S-au așezat doar peste ruină, ca ultima dovadă care confirma ceea ce oricum devenise limpede.
Am dat din cap, deși nu avea cum să vadă.
— Înțeleg.
— A fost… complicat, a început el, de parcă încerca să găsească măcar o explicație. Nu am vrut să ajungă aici.
M-am întors spre el.
— Dar a ajuns, am spus egal. Și tu nu ai făcut nimic ca să te oprești.
Și-a coborât privirea.
Am trecut pe lângă el și am intrat în dormitor. Am deschis dulapul, am scos o geantă de voiaj și am început să pun lucruri în ea. Mișcările îmi erau exacte, aproape automate. Tricouri, acte, încărcătorul, trusa de cosmetice — doar strictul necesar.
— Ce faci? m-a întrebat, venind după mine.
— Plec.
A expirat brusc.
— Stai. Nu hotărî totul la nervi.
M-am oprit și l-am privit.
— La nervi? am repetat. Chiar crezi că acum poți vorbi despre grabă?
A încercat să se apropie, dar eu am făcut o jumătate de pas înapoi.
— Putem repara totul, a spus mai încet. A fost o greșeală.
Am clătinat din cap.
— O greșeală e ceva întâmplător. Asta a fost o alegere. Și tu ai ales nu o dată, nu într-o singură zi.
Și-a strâns buzele, ca și cum ar fi vrut să se apere, dar nu a mai găsit niciun cuvânt.