Ioana mai rămase câteva clipe pe scaunul șoferului, cu degetele strânse pe volan atât de tare, încât încheieturile i se albiseră. Inima îi bătea ciudat, nu din frică, ci dintr-o apăsare grea, tulbure, ca o presimțire pe care n-ar fi putut s-o explice cu voce tare. Mașina lui Andrei era parcată chiar lângă poartă. Plină de noroi, de parcă nu venise în dimineața aceea, ci cu o zi înainte. Pe capotă sclipeau încă picături mărunte din ploaia recentă.
— Ce ciudat… — șopti ea abia auzit.
Soțul ei îi spusese limpede că era prins până peste cap la serviciu. Rapoarte urgente, întâlniri importante, ore întârziate până aproape de noapte. Chiar în dimineața aceea, când Ioana se pregătea să plece, o sunase și îi zisese cu voce obosită:
— Tu bucură-te de vacanță, norocoaso. Eu o să stau la birou până târziu în noapte.
Iar acum mașina lui stătea liniștită lângă gardul casei de la țară.
Ioana coborî încet din automobil. Aerul mirosea a pământ ud și a iarbă tânără de primăvară. Undeva, în depărtare, o pasăre scoase un țipăt neliniștit. Totul în jur era atât de pașnic, încât ceea ce vedea părea și mai absurd, și mai greșit.
Poarta mică era deschisă.
— Andrei? — strigă ea, intrând în curte.
Nu-i răspunse nimeni.
Pe verandă se afla o geantă de damă străină. Mică, deschisă la culoare, evident scumpă. Ioana se opri atât de brusc, de parcă în fața ei se ridicase un zid nevăzut.
Nu mai văzuse niciodată lucrul acela.
Un frig tăios i se întinse prin piept.
Apoi, din casă, se auzi un râs. De femeie.
Ioana simți cum tot ce era înăuntrul ei se prăbușește undeva, adânc.
Fără să vrea, făcu un pas înapoi, dar în clipa următoare își îndreptă spatele cu încăpățânare și urcă pe prispă. Degetele îi tremurau atât de tare, încât cheile îi alunecară din palmă și căzură cu un clinchet sec pe podeaua de lemn.
Râsul se opri pe loc.
Ușa se deschise aproape imediat.
În prag stătea Andrei.
Se făcu alb la față atât de repede, încât Ioana înțelese totul înainte să vadă femeia din spatele lui.
Tânără.
Pe la treizeci de ani.
Cu părul lung și întunecat, îmbrăcată în halatul ei, al Ioanei.
Câteva secunde, nimeni nu spuse nimic.
Doar vântul mișca ușor perdeaua veche de la fereastră.
— Ioana… tu de ce ai venit? — reuși Andrei să rostească într-un târziu.
Întrebarea aceea duru mai tare decât o palmă.
— De acum trebuie să cer voie ca să vin în propria mea casă de la țară? — răspunse ea încet.
Femeia din spatele lui Andrei își strânse halatul pe lângă trup, vizibil tulburată.
— Andrei, cred că ar fi mai bine să plec… — murmură ea.
— Stai! — îi aruncă el aspru, apoi tăcu brusc, parcă speriat de propriul ton.
Ioana îl privea pe soțul ei ca și cum îl vedea pentru prima oară.
Douăzeci de ani.
Douăzeci de ani de căsnicie se făceau praf chiar atunci, sub ochii ei.
În minte îi reveneau, una după alta, amănunte cărora nu le dăduse importanță: întoarcerile târzii, delegațiile apărute din senin, iritarea lui când ea propunea să meargă împreună la casa de la țară. Chiar și discuțiile lui repetate despre vânzarea terenului căpătau acum un înțeles cu totul diferit.
Nu urâse niciodată locul acesta.
Doar încerca să facă aici loc pentru o altă viață.
— Cine este? — întrebă Ioana cu o liniște neașteptată în glas.
Andrei își trecu palma peste față.
— Este… Elena.
— De mult?
El nu răspunse.
Iar tăcerea lui sună mai înfricoșător decât orice mărturisire.
Ioana intră încet în casă. Pe masă erau două cești, o sticlă de vin și o farfurie cu brânză tăiată felii. Pe spătarul unui scaun atârna un pulover de femeie.
O viață străină.
În casa ei.
În bucătăria ei.
În liniștea ei.
Își aminti dintr-odată cum alesese singură perdelele acelea. Cum plantase bujori sub ferestre. Cum visase că aici, tocmai aici, ea și Andrei aveau să-și întâmpine bătrânețea.
Ce prostie.
— Și eu chiar te-am iubit, Andrei, — spuse Ioana încet, fără să se întoarcă.
În spatele ei se lăsă o tăcere grea.
Apoi Andrei rosti cuvintele pe care ea nu avea să le mai poată uita niciodată:
— Ioana… voiam de mult să-ți spun. Plec.
Ioana nu plânse.
Nici în clipa aceea, nici peste un minut, nici măcar atunci când Andrei își coborî privirea, ca și cum se rușina de propria mărturisire. Înăuntrul ei, ceva parcă se transformase în piatră. Era o senzație stranie: când durerea este atât de mare, trupul refuză pur și simplu să o mai simtă.
Elena rupse prima tăcerea.
— Nu am știut că o să veniți… — spuse ea încet, fără să îndrăznească să o privească pe Ioana în ochi.
Ioana se întoarse încet spre ea. Femeia tânără părea pierdută, dar nu vinovată. Și tocmai asta arse cel mai tare.
Însemna că deja se simțea stăpână acolo.
— Ți-a spus că această casă îi aparține soției lui? — întrebă Ioana calm.
Elena păli și își mută privirea spre Andrei.
El oftă iritat:
— Ajunge, Ioana. Te rog, nu face acum scene.
— Scene? — pentru prima dată, în vocea ei răsună oțelul. — Ai adus-o pe amanta ta în casa mea și tot tu îmi vorbești despre scene?
Andrei își mișcă nervos umărul.
— Am obosit de viața asta dublă. Oricum, totul mergea demult în direcția asta.
— Demult? — Ioana zâmbi strâmb. — Iar eu, imaginează-ți, nu am văzut nimic. Am trăit douăzeci de ani lângă un om și n-am observat când mi-a devenit străin.
Se apropie de fereastră. Dincolo de geam se întuneca grădina pe care o îngrijise ani la rând cu mâinile ei. Merii se pregăteau deja să înflorească. Vântul de seară legăna încet ramurile de liliac.
Altădată, Andrei o ajuta aici. În primii ani vopsiseră împreună gardul, făcuseră carne pe grătar, râseseră până târziu în noapte. Ioana își aminti brusc, cu o claritate dureroasă, cum într-o zi stătuseră direct pe iarba udă, sub ploaie, și mâncaseră căpșuni din grădină.
Oare și toate acestea fuseseră tot minciună?
— Nu am vrut să te rănesc, — spuse Andrei încet.
Ioana se întoarse brusc.
— Atunci de ce ai făcut-o?
El tăcu câteva secunde, apoi se așeză pe scaun și rosti înfundat:
— Pentru că lângă ea simt din nou că trăiesc.
Cuvintele acelea o loviră mai cumplit decât trădarea însăși.
Ioana simți cum în piept i se ridică ceva greu, fierbinte. Nu lacrimi. Umilință.
— Deci lângă mine erai mort?
— Tu trăiai mereu pentru casa asta, pentru serviciu, pentru rapoartele tale… De mult nu mai eram soți. Eram doar doi vecini.
— Să nu îndrăznești să pui asta pe umerii mei! — țipă ea pentru prima dată. — Eu am fost lângă tine toată viața! Când ai rămas fără serviciu, cine ne-a ținut pe linia de plutire? Când au apărut datoriile, cine a făcut creditele? Cine?
Elena ieși încet pe verandă, lăsându-i singuri.
Andrei își frecă obosit fruntea cu palmele.
— Nu vreau scandal.
— Firește. Tu deja ai hotărât totul pentru amândoi.
Ioana simți dintr-odată o oboseală înspăimântătoare. Ca și cum, într-o singură seară, îmbătrânise cu zece ani.
Își scoase încet jacheta, puse cheile pe masă și spuse liniștit:
— Bine. Atunci plecați voi.
Andrei ridică privirea.
— Ce?
— Este casa mea de la țară. A mea. Nu o voi vinde. Și nici nu veți construi aici noua voastră viață fericită.
El se ridică.
— Ioana, hai să nu facem istericale.
— Isterie ar fi dacă ți-aș sparge acum capul cu vaza asta, — răspunse ea rece.
Pentru o secundă, Andrei chiar se sperie.
În casă se așternu din nou o liniște apăsătoare.
Apoi, de afară, se auzi poarta trântindu-se.
Elena dispăruse.
Andrei se repezi în curte.
Ioana rămase singură.
Se așeză încet pe un scaun și abia atunci observă pe masă un telefon străin.
Telefonul Elenei.
Ecranul se aprinse brusc.
Iar mesajul care apăru acolo îi îngheță Ioanei degetele:
„Încă nu i-a spus despre copil?”
Ioana rămase mult timp cu ochii la ecranul luminat, fără să fie în stare să se miște. Cuvintele acelea trecuseră prin ea ca o lamă încinsă.
„Încă nu i-a spus despre copil?”
În casă era atât de liniște, încât se auzea ticăitul regulat al vechiului ceas de perete. Același ceas pe care ea și Andrei îl găsiseră, cu zece ani în urmă, într-un târg de vechituri. Atunci el râsese și spusese că obiectele cu trecut umplu o casă de suflet.
Acum casa aceea îi părea străină.
Afară se trânti portiera unei mașini. Andrei se întoarse singur. Probabil Elena plecase, nevrând să rămână parte din discuția aceea.
El intră în cameră și văzu imediat telefonul în mâna soției sale.
Fața i se schimbă.
— Nu te atinge de lucrurile altora, — spuse el tăios.
Ioana își ridică încet ochii spre el.
— Copil?
Andrei încremeni.
Iar răspunsul acesta îi fu de ajuns.
Ioana simți cum, înăuntrul ei, totul se prăbușește definitiv. Nu zgomotos, nu cu țipete, nu cu isterie. Ci în tăcere, înfricoșător, fără cale de întoarcere.
— O să ai un copil? — întrebă ea aproape în șoaptă.
El se lăsă obosit pe scaunul din fața ei.
— Da.
Un singur cuvânt.
Scurt.
Dar tocmai el îi împărți viața în „înainte” și „după”.
Ioana izbucni brusc în râs. Încet, nervos, aproape nebunește.
— Ce ironie… Douăzeci de ani n-am putut deveni părinți. Eu m-am tratat, am plâns nopți întregi, am umblat pe la medici… Și se pare că nu destinul a fost problema.
Andrei își feri brusc privirea.
Și în clipa aceea, Ioana înțelese totul.
— Stai… — vocea îi tremură. — Tu știai?
Tăcere.
Grea.
Distrugătoare.
— Andrei… tu știai că nu poți avea copii?
El își acoperi fața cu mâinile.
— Nu am vrut să te pierd.
Ioana simți că aerul i se oprește în piept.
— Doamne…
Ani întregi i se derulară prin fața ochilor. Speranțe. Durere. Umilințe în cabinete medicale. Analize fără sfârșit. Pastile. Lacrimi ascunse în baie, ca el să nu le audă.
Iar el știuse tot timpul.
— Medicii mi-au spus înainte de nuntă, — mărturisi Andrei încet. — Dar apoi tu ai început tratamentele, ai început să speri… Nu am putut să-ți spun adevărul.
— Și m-ai lăsat douăzeci de ani să cred că eu sunt defectă?
— Te iubeam.
— Nu, — spuse Ioana ferm. — Iubirea nu face așa ceva.
În cameră se lăsă din nou tăcerea.
Dincolo de fereastră începu ploaia. Picături mari băteau în acoperișul verandei, în răsadurile tinere pe care Ioana le adusese cu atâta grijă dimineața.
Părea că de la clipa în care pornise bucuroasă spre casa de la țară trecuse o viață întreagă.
Andrei se ridică.
— Îmi strâng lucrurile și dimineață plec.
Ioana nu spuse nimic.
El ieși încet în camera alăturată.
Ea rămase singură pe scaun.
Și, ciudat, durerea nu mai era acolo.
Doar golul.
Și încă ceva… ușurare.
Ca și cum se terminase, în sfârșit, o piesă prea lungă, în care ani de zile jucase rolul impus de altcineva.
Ioana se apropie de fereastră. Ploaia acoperea grădina. Undeva, în întuneric, se legănau bujorii ei, care urmau să înflorească foarte curând.
Și deodată înțelese un lucru simplu:
casa aceasta de la țară nu fusese niciodată colivia ei.
Fusese salvarea ei.
Dimineața, Ioana ieși în curte cu o cană de ceai fierbinte. După ploaie, aerul mirosea proaspăt, a pământ ud. Andrei plecase deja. Mașina lui nu mai era lângă poartă.
Rămăsese doar liniștea.
Adevărată.
Vie.
Ioana se așeză încet lângă stratul de pământ și începu, cu grijă, să planteze răsadurile.
Pentru prima dată după mulți ani, nu pentru familie, nu pentru căsnicie, nu pentru altcineva.
Ci pentru ea însăși.
Și exact în clipa aceea simți că era liberă.
Sfârșit.