Am chemat ajutor. Până să ajungă echipajul medical, Radu i-a pus sub picior o pătură împăturită și i-a vorbit încet, cu o voce constantă.
— Rămâi cu mine, tanti Elena. Vin imediat medicii.
— Nu mor, a mormăit ea.
— Știu.
— Atunci nu te mai uita la mine de parcă asta s-ar întâmpla.
Buzele lui s-au strâns și mi-am dat seama că abia își stăpânea lacrimile.
Medicii au constatat că Elena își scrântise serios glezna, dar nu avea nimic rupt. Au dus-o sus și au așezat-o pe canapea după ce ea a refuzat categoric să meargă la spital.
După ce echipajul a plecat, m-am întors spre Radu.
— Ce se întâmplă, de fapt, aici?
El s-a uitat întâi la Elena.
— Cred că e mai bine să vă explice ea.
Elena a oftat obosită.
— Așază-te, Andreea.
Am rămas în picioare.
— Nu. De săptămâni întregi încerc să-mi dau seama dacă ești în siguranță. Nu-mi mai răspunzi la telefon. El are cheia casei tale. Nu mai ieși afară, iar mesajele acelea nu semănau deloc cu tine.
— Pentru că nu le-am scris eu, a recunoscut ea.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Radu a ridicat ambele palme.
— Ea m-a rugat să le trimit.
— De ce?
— Pentru că mi-a fost rușine, a spus Elena.
Și-a coborât privirea spre glezna umflată.
Cu o lună înainte, coletul pe care i-l adusese Radu conținuse produse absorbante pentru adulți, pe care începuse să le folosească din cauza incontinenței. După câteva episoade neplăcute, Elena le comandase singură, dar se simțea prea stânjenită să-mi spună că sănătatea ei se schimba.
— Când a venit Radu, cutia s-a rupt, a explicat ea. Tot ce era înăuntru s-a împrăștiat chiar pe treptele de la intrare.
Se așteptase ca tânărul să râdă, să o privească stânjenit sau să transforme întâmplarea într-un moment umilitor.
În schimb, Radu s-a aplecat fără să spună nimic, a strâns toate pachetele, le-a dus înăuntru și a întrebat-o dacă mai avea nevoie de vreun ajutor.
În timp ce Elena continua, el și-a coborât privirea.
— A văzut că în frigider aproape nu mai aveam nimic. Eu mă prefăceam că mă descurc mult mai bine decât era adevărat.
După ce și-a terminat tura, Radu s-a întors cu ciorbă, pâine și fructe. A doua zi a revenit ca să repare balustrada care se mișca. După aceea a reparat robinetul care picura și a schimbat becul din pivniță.
— Și de asta te-ai îndrăgostit de el? am întrebat.
Elena a zâmbit obosit.
— Nu în felul în care ai crezut tu. L-am iubit ca pe nepotul pe care nu l-am avut niciodată.
Radu stătea alături și se uita la propriile mâini.
Mama lui murise când el avea șaisprezece ani.
La puțin timp după aceea, tatăl lui dispăruse din viața lui, iar Radu ajunsese să stea pe rând la rude și în locuințe temporare. Lucra ore lungi la serviciul de livrări, iar în nopțile când nu-și permitea o cameră la o pensiune, dormea în mașină.
Elena aflase adevărul după ce îi observase toate lucrurile îngrămădite pe bancheta din spate.
— Eu aveam trei dormitoare goale, a spus ea. Iar el nu avea un loc sigur unde să doarmă.
— Așa că m-a lăsat să rămân, a adăugat Radu. Am încercat să refuz.
— Nu se pricepe deloc să refuze, a spus Elena.
Pe chipul lui a apărut o urmă de zâmbet.
Cutiile din pivniță conțineau pături donate, conserve, produse de igienă și haine groase. Elena și Radu pregăteau pachete de ajutor pentru bătrâni care trăiau singuri și pentru familii aflate în situații grele.
Ideea fusese a Elenei.
— Când am început eu însămi să am nevoie de ajutor, am înțeles câți oameni sunt prea mândri sau prea speriați ca să ceară ceva, a spus ea. Și mi-am dorit să fac și eu ceva folositor.
M-am uitat din nou prin încăpere. Ceea ce cu câteva minute înainte mi se păruse o taină suspectă era, de fapt, o organizare atentă. Pe fiecare cutie exista o etichetă scrisă de mână. Unele erau pentru familii cu copii, altele pentru oameni care locuiau singuri.
— Dar de ce m-ai ținut la distanță? am întrebat, fără să-mi pot ascunde durerea.
Expresia Elenei s-a înmuiat.
— Pentru că știam că vei încerca să preiei totul.
— Aș fi vrut doar să ajut.
— Exact.
A întins mâna și mi-a strâns palma.
— Ai avut grijă de mine ani întregi, Andreea. Iar eu voiam să-mi demonstrez că încă sunt capabilă să ofer ceva altora, nu doar să primesc.
Cuvintele ei m-au redus la tăcere.
Eu crezusem mereu că bunătatea înseamnă să o feresc pe Elena de orice risc. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că grija mea permanentă o putea face să se simtă ca un om care nu mai avea nimic de dăruit celorlalți.
— Iartă-mă, am șoptit.
— Și tu să mă ierți, a răspuns ea. Ar fi trebuit să am încredere în tine.
Radu și-a dres glasul.
— Mesajele au fost greșeala mea. M-am gândit că e mai bine să scriu cât mai scurt.
— Arătau de-a dreptul înspăimântător, i-am spus.
— Acum îmi dau seama.
O săptămână mai târziu, Elena stătea în fotoliul de lângă fereastră, cu piciorul bandajat ridicat pe un scaun, în timp ce eu și Radu căram primele cutii spre mașini.
În ziua aceea am dus alimente, pături și produse de igienă la douăsprezece adrese.
Elena coordona totul din sufragerie ca un adevărat general.