Era o zi caldă și calmă, una dintre acele zile în care vrei să te oprești și să te bucuri de moment.
Stăteam pe câmp, sprijinită de camion, și simțeam cum briza îmi răvășește părul.
Apoi mi-am dat seama că ar fi amuzant să îi trimit soțului meu o fotografie rapidă.
Ceva obișnuit, nimic special.
Camionul arăta frumos pe lângă copaci și m-am gândit că el ar aprecia peisajul.
Am făcut fotografia în timp ce stăteam lângă camion și i-am trimis-o fără să mă gândesc prea mult la asta.
A fost doar un moment, un mod de a împărtăși o parte din ziua mea.
Dar când răspunsul său a venit aproape imediat, nu a fost deloc ceea ce mă așteptam.
„Cine e acolo în reflexie?”
Am clipit, confuză.
„Ce reflexie?” — Am răspuns, simțind o senzație neplăcută în stomac.
«Fereastra din spate. E cineva care stă acolo», a scris el, cuvintele lui fiind mai serioase decât mă așteptam.
Inima îmi bătea mai des.
Am deschis din nou fotografia, am mărit-o, m-am concentrat pe fereastra din spate a camionului, încercând să găsesc reflexia.
La început am crezut că se înșeală, că probabil era doar lumina soarelui sau un copac în depărtare.
Dar cu cât mă uitam mai atent, cu atât mi se încorda stomacul.
Era o figură, indistinctă, dar clar prezentă, chiar în spatele meu.
Nu era o imagine clară, dar conturul era suficient de distinct — silueta unui bărbat purtând o pălărie care îi ascundea fața.
Pălăria.
Mi s-a tăiat respirația când am recunoscut forma familiară.
Arăta exact ca pălăria pe care o purta mereu fostul meu soț, cea de care nu se despărțea niciodată.
Gândurile mi se grăbeau, încercând să înțeleg.
Cum este posibil așa ceva?
Eram singură când am făcut fotografia, nu-i așa?
Nu am observat pe nimeni în apropiere.
Câmpul era gol, doar eu și camionul.
Dar reflexia nu m-a înșelat.
Cineva stătea suficient de aproape încât să intre pe fereastră și părea inexplicabil.
Am scris repede un răspuns, încercând să rămân calm.
«Sunt sigură că e doar o lumină, poate un copac sau ceva.
Eram singură».
Dar deja simțeam schimbarea de ton când mi-a răspuns.
«Nu arată ca un copac.
Arată ca el.»
M-am holbat la ecran, simțindu-mi degetele de parcă erau pietrificate.
Nu trebuia să mai spună nimic.
Știam la cine se referea.
Fostul meu soț.
Bărbatul pe care îl lăsasem de mult în trecut, sau cel puțin asta credeam eu.
Dintr-o dată am început să mă îndoiesc de tot.
Mi-a scăpat ceva?
Putea să fi fost prin preajmă și eu să nu fi observat?
Sau era doar o coincidență teribilă, un moment nefericit surprins într-o fotografie care acum părea inexplicabilă?
Cu cât mă uitam mai mult la fotografie, cu atât reflecția prindea mai mult contur în mintea mea.
Baza, pălăria — toate erau prea familiare și, oricât de mult aș fi încercat să mă conving că era o coincidență, gândul mă ținea pe loc.
Dacă era chiar el?
Dacă era chiar el?
Dacă, printr-o coincidență ciudată, el a fost acolo în acea zi?
Neîncrederea soțului meu creștea, iar eu o simțeam cu fiecare mesaj pe care îl trimitea.
Nu voia să creadă că a fost doar un accident și nu puteam să-l condamn pentru asta.
Din punctul lui de vedere, părea că am făcut o poză cu cineva care era acolo, aproape, din trecutul meu.
Am încercat să-l sun, să-l liniștesc și să-i explic că a fost doar o neînțelegere.
Dar chiar și în timp ce vorbeam, puteam auzi îndoiala în propria mea voce.
M-a ascultat în tăcere, evident frustrat și pierzându-și încrederea în mine.
„Nu știu”, a spus în cele din urmă, vocea lui părând detașată.
„Această reflecție nu pare a fi un accident.”
După ce am închis, am rămas în tăcere, uitându-mă la fotografia de pe telefon.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un simplu instantaneu al zilei mele se transformase în ceva mult mai întunecat, o umbră de îndoială pe care niciunul dintre noi nu o putea ignora.
Acea reflecție mică, abia vizibilă, a devenit o fantomă din trecut care m-a atras într-un loc pe care îl credeam de mult uitat.
În zilele care au urmat, a existat un sentiment de tensiune între noi, ceva se schimbase.
Oricât de mult aș fi încercat să explic că eram singur, reflexia acelei siluete ne bântuia pe amândoi.
Se părea că acest moment, acest mic detaliu fugar din fereastra din spate, deschidea o ușă pe care nu o mai puteam închide.
O ușă către trecut, către întrebări pe care soțul meu nu le putea ignora și către o încredere care acum părea fragilă, atârnând de un fir de ață.
Reflexia, atât de mică și ușor de trecut cu vederea, a aruncat o umbră peste tot.
Și dintr-o dată, ceea ce ar fi trebuit să fie doar o altă fotografie a fost începutul a ceva pentru care niciunul dintre noi nu era pregătit.
