— Nu trebuie să te justifici, îl întrerupse ea liniștit. Înțeleg foarte bine. Nu ești primul om ajuns într-o asemenea situație. Dar ești primul pe care am ales să-l ajut în felul acesta.
Cuvintele acelea l-au făcut să ridice ochii.
— De ce? întrebă el.
Doamna Aurelia îl privi lung, ca și cum își cântărea din nou hotărârea.
— Pentru că tu nu scriai ca ceilalți, spuse ea. În scrisorile tale era altceva.
Mihai nu a găsit imediat ce să răspundă. Scrisorile… Le scrisese din singurătate, din plictiseală, din dorința de a vorbi măcar cu cineva omenește. Nu-i trecuse niciodată prin minte că cineva le-ar putea reciti și ar vedea în ele mai mult decât niște cuvinte.
— Nici nu știu ce să spun, recunoscu el sincer.
— Atunci nu spune nimic, răspunse ea mai blând. Trăiește. Deocamdată e destul.
În cameră se lăsă tăcerea. Dar nu era tăcerea grea, apăsătoare, cu care Mihai se obișnuise în anii de penitenciar. Tăcerea aceea avea liniște în ea.
El și-a întors din nou privirea spre fotografii.
— Dumneavoastră sunteți aici? întrebă, arătând spre o poză în care o femeie tânără stătea lângă un grup de oameni în uniformă.
— Eu, încuviință ea.
— Păreți cu totul alt om.
— Oamenii se schimbă, spuse ea calm. Uneori mult mai mult decât sunt pregătiți să recunoască.
Mihai a înțeles atunci limpede că în fața lui nu se afla doar o femeie în vârstă și singură. În spatele ei exista ceva mare, important și, poate, dureros — ceva despre care nu avea de gând să vorbească pe față.
— Și acum? întrebă el. De ce locuiți aici singură?
Ea tăcu pentru câteva clipe.
— Pentru că așa e bine, răspunse în cele din urmă. Câteodată, liniștea rămâne singurul lucru de care un om are cu adevărat nevoie.
Mihai nu a mai pus întrebări. Era limpede că nu toate răspunsurile puteau fi primite dintr-odată.
Au ieșit împreună din cameră. Doamna Aurelia a închis ușa încet, de parcă lăsa trecutul în urma ei.
În bucătărie, a pus ceainicul pe foc.
— Probabil ți-e foame, spuse, scoțând pâine și mâncare simplă.
Abia atunci Mihai a simțit cât de mult trecuse de când nu mai stătuse așa — într-o casă caldă, la o masă obișnuită, fără ca cineva să se uite la el cu suspiciune.
— Mulțumesc, rosti încet.
Ea nu i-a răspuns prin cuvinte, doar a înclinat ușor capul.
Afară se întunecase deja. Vântul mișca ramurile copacilor, iar umbrele lor alunecau încet pe pereți.
Mihai mânca fără grabă, parcă temându-se că momentul acela fragil s-ar putea risipi.
— Mâine îți arăt un loc unde ai putea încerca să te angajezi, spuse doamna Aurelia. Nu-ți promit că va fi ușor, dar o șansă vei avea.
El o privi mirat.
— Ați hotărât deja totul?
— Nu-mi place dezordinea, răspunse ea scurt.
Fără să vrea, Mihai zâmbi.
Pentru prima oară după mulți ani, a simțit că viața ar putea să se întoarcă într-o altă direcție.
Totuși, undeva adânc în el, rămânea o întrebare. Nu despre ea. Despre el însuși.
Va fi oare în stare să înceapă cu adevărat de la capăt?
Noaptea a trecut neliniștit. S-a tot întors de pe o parte pe alta, ascultând sunetele casei cu care încă nu se obișnuise. Scândurile podelei trosneau, vântul bătea dincolo de geam, iar de undeva, din spatele unui perete, se auzeau din când în când pași domoli.
Dimineața însă a venit altfel.
Mirosul de cafea l-a trezit înaintea oricărui ceas, deși nici ceas nu avea.
A ieșit în bucătărie și a găsit-o pe doamna Aurelia deja așezată la masă.
— Bună dimineața, spuse ea.
— Bună… răspunse el, încă pe jumătate adormit.
Ea îi împinse o ceașcă.
— Obișnuiește-te, zise. Aici e puțin, dar totul are rânduială.
El s-a așezat, a luat ceașca între palme și a înțeles deodată că aceasta era, poate, prima cafea de dimineață cu adevărat liniștită din ultimii șapte ani.
Și în clipa aceea încă nu știa că tot ce i se întâmpla acum nu era decât începutul unor schimbări care aveau să-i transforme nu doar viața…
Dimineața curgea încet și așezat, de parcă însăși casa învăța, treptat, să primească prezența lui Mihai. Bea cafea, privea pe fereastră și, pentru prima dată după ani lungi, nu mai simțea tensiunea aceea permanentă în piept. Nu erau voci aspre, porunci scurte, nici sentimentul că fiecare mișcare îi este urmărită. Era doar liniște, iar el încă nu știa cum să se poarte cu ea.
Doamna Aurelia era deja pregătită de plecare. Purta un palton simplu, dar îngrijit, părul îi era prins ordonat, iar privirea îi rămăsese adunată și serioasă.
— Astăzi e o zi importantă pentru tine, spuse ea. Trebuie început cu lucruri mici, dar ferme.
Mihai a dat din cap. Nu a pus întrebări în plus — în scurtul timp petrecut lângă ea înțelesese deja că vorbea numai atunci când avea rost.
Au ieșit împreună din casă. Afară i-a întâmpinat aerul rece și câțiva trecători rari. Comuna părea tăcută, ca încremenită în timp. Aici totul era altfel decât în oraș: mai lent, mai calm, dar oamenii parcă se uitau unii la alții cu mai multă atenție.
Primul loc în care au intrat a fost un atelier mic de la marginea comunei. Ușa a scârțâit încet când au împins-o, iar din adâncul încăperii a apărut un bărbat de vreo cincizeci de ani.