După ce și-a pierdut soția și fiul, Bert, în vârstă de 91 de ani, a încetat să mai creadă în miracole. Dar totul s-a schimbat când a găsit un cățeluș abandonat într-o cutie de carton. Doi ani mai târziu, când același câine a dispărut, Bert, încercând să-l găsească, a descoperit un miracol mult mai mare decât și-ar fi putut imagina.
Vântul de toamnă foșnea printre frunze, în timp ce Bert pășea pe poteca familiară spre biserică, bastonul său bătut de vânt lovind trotuarul. La 91 de ani, fiecare pas era gândit, iar fiecare suspin îi amintea de viața lungă pe care o trăise… în mare parte singur.
Ceața dimineții atârna jos, învăluind strada într-un văl cenușiu-perlat, când atenția lui a fost atrasă de un sunet. Din cutia de carton udă de ploaie de pe marginea drumului se auzea un scâncet abia perceptibil.
Genunchii artritici ai lui Bert au protestat când s-a aplecat să examineze cutia. Înăuntru tremura un cățeluș mic, alb-negru, cu ochii mari și implorători. Pe cutie era lipită o notiță mototolită: „Aveți grijă de el!”.
Inima bătrânului, împietrită de zeci de ani de singurătate după pierderea soției sale, Martha, și a fiului lor, James, în acel teribil accident de mașină, s-a înmuiat la vederea creaturii neajutorate.
„Ei bine”, a șoptit el, „se pare că căile Domnului sunt nepătrunse”.
Bert luă cățelușul în mâinile sale tremurânde, îl ascunse în haină și se întoarse acasă. Biserica putea să aștepte… Această mică ființă avea mai multă nevoie de el.
Îi puse numele Sebastian. Marta spunea mereu că așa vor numi al doilea copil, dar soarta a hotărât altfel.
Ochii blânzi ai puiului i-au amintit de bunătatea Marthei, iar numele i s-a potrivit perfect. „Sper că o să-ți plac, puiule!”, a spus Bert, când cățelușul a început să dea din coada lui mică.
Din acea zi, Sebastian a umplut casa liniștită a lui Bert cu o bucurie neașteptată și cu lătratul lui vesel.
Sebastian a crescut și a devenit un câine frumos, cu o pată albă caracteristică în formă de stea pe piept. A căpătat obiceiul de a-i aduce lui Bert papucii în fiecare dimineață și de a sta lângă el în timpul ceaiului de după-amiază, de parcă știa exact ce avea nevoie bătrânul.
Timp de doi ani, ei au fost nedespărțiți. Sebastian a devenit pentru Bert un motiv să se trezească, să iasă pe stradă și să zâmbească din nou. Câinele aștepta la fereastră când Bert pleca să cumpere alimente și dădea din coadă atât de tare încât tot corpul îi tremura când bătrânul se întorcea.
Plimbările lor de seară au devenit o parte integrantă a vieții cartierului – silueta cocoșată și companionul său fidel, mișcându-se încet, dar satisfăcuți, pe străzile în amurg.
A venit acea joi îngrozitoare din octombrie.
Toată dimineața, Sebastian s-a comportat neliniștit, urechile lui erau ciulite de ceva ce numai el putea auzi. În acea zi, vagabonzii din zonă erau deosebit de activi, lătratul lor se auzea din partea vechiului parc de lângă școala gimnazială.
După cum va afla mai târziu Bert, o femelă în călduri atrăsese mulți câini din zonă în această zonă. Sebastian se repezea mereu la fereastră, scâncind încet și dând din coadă când trecea pe lângă ușă.
La început, Bert nu s-a îngrijorat prea tare. Sebastian fusese întotdeauna ascultător și nu se rătăcise niciodată.
