S-au jucat de-a mama și copilul, au citit cărți, au modelat plastilină. Ana era fericită. Bunica Mariana îi permitea lucruri pe care acasă cealaltă bunică le interzicea mereu.
— Mami, de ce nu suntem acasă? a întrebat fetița la prânz.
— Suntem în vizită la bunica Mariana.
— Și stăm mult aici?
— Nu știu, iubita mea.
— Vine tati?
Irina s-a uitat la ea. Era atât de mică și totuși simțea deja că ceva nu era în regulă.
— Tati muncește. Dar ne iubește.
— Și buni Rodica ne iubește?
Irina a tras aer în piept cu greu.
— Pe tine te iubește. Ești nepoata ei.
— Și pe tine?
Irina nu a știut ce să răspundă. Cum să-i explici unui copil de trei ani că oamenii mari pot răni fără un motiv adevărat?
— Hai mai bine să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, a propus ea.
Ana a bătut din palme și a fugit să se ascundă.
Seara, Andrei a sunat din nou.
— Irina, mama vrea să-și ceară iertare.
— Serios?
— Da. A înțeles că nu s-a purtat bine.
— Și ce anume a înțeles?
— Că nu e frumos să vorbească așa. Că ești parte din familie.
Irina a clătinat din cap, deși el nu putea s-o vadă.
— Andrei, își cere scuze pentru că ai obligat-o tu. Nu pentru că a înțeles singură.
— Ce mai contează? Important e că e dispusă să-și ceară iertare.
— Contează enorm. Înseamnă că se va repeta.
— Nu se repetă. Am vorbit serios cu ea.
— Și ce i-ai spus?
Andrei a tăcut câteva clipe.
— I-am spus că ești soția mea. Și că trebuie să te respecte.
— Trebuie, la ordin?
— Irina, iar despici firul în patru? Sunt de partea ta!
— Atunci de ce ai tăcut cinci ani? De ce ai lăsat-o să mă umilească?
— N-am lăsat…
— Ba da, Andrei. Prin tăcerea ta ai lăsat.
În fundal s-a auzit vocea Rodicăi:
— Spune-i că am făcut ciorbă cu perișoare! Preferata ei!
Irina a închis ochii. Nici acum soacra nu putea pur și simplu să-și ceară iertare. Trebuia să-și arate grija aceea prefăcută, ca și cum o farfurie de ciorbă ar fi putut șterge cinci ani de răceală.
— Andrei, mă mai gândesc.
— La ce să te gândești? Vii mâine și gata.
— Nu va fi gata, a spus Irina încet. Nu mai pot așa.
— Ce înseamnă că nu mai poți?
— Nu pot să trăiesc într-o casă unde nu sunt respectată. Nu pot să-mi cresc copilul într-o atmosferă în care toată lumea stă încordată.
— Irina, despre ce vorbești?
— Despre faptul că am nevoie de timp să mă gândesc. La noi, la căsnicia noastră, la ce urmează.
S-a făcut liniște. Apoi Andrei a întrebat cu voce joasă:
— Vrei să divorțezi?
— Nu știu. Poate.
— Din cauza mamei?
— Nu din cauza mamei tale, Andrei. Din cauza ta. Pentru că nu m-ai apărat. Nici măcar o dată în cinci ani.
Irina a închis telefonul și l-a oprit. Îi tremurau mâinile, dar în suflet se așezase o liniște stranie.
Mariana s-a întors de la piață încărcată cu sacoșe.
— Ajută-mă să le desfac, a rugat-o. Am luat carne mai multă. Facem chiftele, Anei îi plac.
Irina a început să așeze produsele fără să spună nimic. Carne era într-adevăr destulă. Ajungea pentru toți și mai rămânea.
— Mamă, tu ce crezi că e cel mai important într-o familie?
Mariana s-a gândit puțin.
— Iubirea, cred. Și respectul. Fără ele nu există familie.
— Iar dacă lipsește una?
— Atunci nu mai e familie. E chin.
Irina a dat încet din cap. Mama ei avusese mereu darul de a spune lucrurile mari în cuvinte simple.
Seara s-au uitat la desene animate cu Ana. Fetița stătea între mamă și bunică, cu picioarele strânse sub ea, comod, pe canapea. În casă era cald, tihnit și liniște.
— Mami, mâine mergem acasă? a întrebat Ana înainte de culcare.
— Poate, a răspuns Irina. Ție ți-ar plăcea?
— Nu prea. Aici e mai bine. Buni e bună.
Copiii simt mai mult decât cred adulții. Ana alesese fără cuvinte casa în care nu se vorbea cu răutate.
Dimineața, Irina a fost trezită de sonerie. În prag stătea Andrei, cu un buchet de flori în mână.
— Bună, a spus nesigur. Pot să intru?
Mariana l-a poftit în casă și s-a dus să pună ceaiul. Ana s-a repezit bucuroasă spre tatăl ei.
— Tati! Ai venit!
— Sigur că am venit, prințesa mea. Mi-a fost dor de tine.
Andrei s-a așezat pe canapea lângă Irina.
— Irina, m-am gândit toată noaptea. Ai dreptate. Trebuia să te apăr.
— Și acum?
— Acum o să fie altfel. Îți promit.
— Ce garanție am?
Andrei a scos din buzunar un rând de chei.
— Am închiriat un apartament pentru noi. Deocamdată pentru o lună. Încercăm să locuim separat.
Irina s-a uitat la el uimită.
— Vorbești serios?
— Foarte serios. Mama a fost împotrivă, dar am insistat. I-am spus că familia mea e mai importantă decât părerea ei.
— Și ea ce-a zis?
— A zis multe. Dar nu mai contează.
Irina a luat cheile în palmă. Erau mici, obișnuite, și totuși însemnau o viață nouă. O șansă de a-și clădi căsnicia fără ca soacra să le stea mereu între ei.
— Andrei, dacă nu reușim separat? Dacă nu ne ajung banii?
— O să reușim. O să muncesc mai mult. Îmi caut ceva în plus.
Mariana a intrat în cameră cu tava.
— Ceaiul e gata. Andrei, mănânci ceva?
— Mulțumesc, doamnă Mariana. Cu plăcere.
Mama Irinei a pus masa și a așezat farfuriile. La fel pentru fiecare, fără să aleagă, fără să cântărească, fără să facă pe nimeni să se simtă în plus.
— Ei, a spus ea așezându-se la masă, sărbătorim mutarea?
Irina s-a uitat la soțul ei, apoi la mama ei, apoi la fetița care întindea serioasă unt pe o felie de pâine.
— Sărbătorim, a răspuns ea. Sigur că sărbătorim.
Iar a doua zi urmau să meargă să vadă apartamentul nou. Al lor, chiar dacă era închiriat, un loc în care nimeni nu avea să numere bucățile de carne și să împartă oamenii în ai casei și străini.
Un loc în care, la aceeași masă, avea să fie loc pentru fiecare.