„Tu ce spui? Suntem căsătoriți de zece ani! Ce amantă? Mă ai doar pe mine!”
„Tu ce spui? Suntem căsătoriți de zece ani! Ce amantă? Mă ai doar pe mine!”
Valeria nu-și putea stăpâni neliniștea. Simțea cu fiecare fibră a ființei că soțul ei îi înșală încrederea. Incertitudinea îi frângea sufletul. Într-o zi, curajul a învins, iar ea l-a confruntat direct.
„Așa e sau nu?” a întrebat ea, privindu-l fix. Dar el a dat din mâini cu un aer degajat:
„Tu ce spui? Suntem căsătoriți de zece ani! Ce amantă? Mă ai doar pe mine!”
Cuvintele lui păreau sincere. Nicio umbră de minciună în zâmbetul, în privirea sau în tonul său. Totuși, un gând îi rodea inima, nevăzut, dar prezent.
Valeria nu era genul care să lase lucrurile la voia sorții. Hotărâse să afle adevărul. Dar cum?
După ce citise o mulțime de sfaturi online, primul pas a fost să verifice telefonul soțului, însă nu a găsit nimic suspect. Doar conversații banale cu câteva foste colege de școală, nimic care să o îngrijoreze. „Ce contează?”, își spunea ea.
Telefonul nu avea cod. „Nu am ce ascunde”, obișnuia el să spună. Niciun mesaj șters, niciun dialog secret. Parcă era un înger întrupat.
Uneori Valeria se gândea că-și închipuie totul, dar de fiecare dată când soțul întârzia la serviciu, inima îi bătea cu neliniște.
Prietena ei îi repeta mereu:
„Sunt doar fanteziile tale! Ionuț te iubește și nu se va uita la altă femeie! Cu aceste suspiciuni strici tot!”
Dar Valeria nu asculta. Sufletul îi spunea altceva, iar ideea de a împărți soțul cu altcineva era de neconceput.
Într-o zi, a făcut un gest temerar: a alergat la biroul lui să vadă dacă într-adevăr întârzie la muncă. Când a intrat, el s-a înfuriat: „Îmi faci de rușine în fața colegilor!” A trebuit să-și ceară scuze îndelung, dar el, fiind iertător din fire, s-a liniștit repede.
La suprafață părea că totul era perfect: o casă primitoare, doi copii în creștere. Totul ar fi trebuit să fie liniștit. Dar Valeria căuta răspunsuri cu obstinație.
Cine caută, găsește, dar până atunci, nimic nu se arăta clar.
Valeria, ca multe femei de treizeci de ani, se temea să nu rămână singură cu doi copii. Extern părea calmă, dar în interior totul era în flăcări.
Nu exista nimic suspect în comportamentul lui Ionuț: nici urme de ruj pe cămașă, nici parfum străin, nici schimbări de comportament. Totuși, Valeria simțea că ceva nu e în regulă.
Dacă nu ar fi fost întâmplarea aceea, probabil că Valeria nu ar fi aflat adevărul. Dar era o întrebare dacă ceea ce avea să descopere era real sau doar închipuit.
Când fiul cel mic a mers la clasa întâi, Valeria a decis să învețe să conducă. A mers la școala auto seara, iar după trei luni a trecut examenul și a obținut permisul.
Ionuț a fost atât de mândru încât i-a cumpărat o mașină mică, dar a lui.
Valeria era scundă și fragilă, așa că la volan se simțea confortabil.
Ionuț, fără să recunoască, cumpărase mașina și pentru a evita să ceară un Audi. „E prea devreme pentru așa ceva. Mai întâi să prinzi experiență”, îi spunea el.
Într-o zi liberă, Valeria s-a trezit mai devreme și a hotărât să le facă o surpriză: un plăcintă cu pui și vinete, preferata tuturor. Dar făina lipsea.
Afara era ger, zăpada până la genunchi, însă ea stăpânea deja condusul iernii. A plecat la magazin. A ieșit la mașină, dar nu pornea. S-a întors acasă, toți dormeau.
Nu vroia să meargă pe jos în frig și a decis să ia mașina soțului fără să ceară voie. Doar câțiva kilometri, nu va observa.
A luat cheile de la Audi și a ieșit. În timp ce încălzea motorul, a șters geamurile. În torpedou a atins ceva, iar un telefon a căzut pe jos.
Dar al cui era?
Nu era al lui Ionuț. Știa fiecare telefon al lui, iar acesta era străin. Inițial a crezut că l-a luat din greșeală, cum obișnuia el să spună. Dar degetul ei a apăsat pe buton, iar Valeria a pornit ecranul.
Primul mesaj era de la o anumită Simona:
„Dragul meu, îmi este atât de dor de tine! Vino repede! Te aștept!”
Valeria a clipit de surprindere. Nu era cod de acces, așa că a citit conversația. Motorul încă se încălzea, iar ea răsfoia mesajele.
Dialogul era lung. Foarte lung.
Se părea că Ionuț lucra până la cinci, dar ajungea acasă la șapte. Valeria nu ar fi verificat la ce oră pleca efectiv de la muncă.
Se dovedea că aproape în fiecare zi mergea mai întâi la Simona, „preferata lui”, pentru o oră, apoi se întorcea acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Scria cuvinte pe care Valeria nu le-auzise niciodată din partea lui.
Fotografiile arătau o femeie de vreo patruzeci de ani. De ce avea nevoie de ea?
Valeria s-a înfuriat fără glumă.
Tocmai când se pregătea să coboare din mașină, l-a văzut pe Ionuț ieșind din bloc.
A lăsat o notiță că plecase la magazin. Probabil el a profitat de moment și i-a trimis Simonei un mesaj. A deschis portiera de la șofer, fără să o observe pe ea în mașină, și s-a oprit brusc. Chipul îi părea de piatră când și-a văzut soția cu telefonul în mână, privirea fixă, ca și cum pământul ar fi dispărut de sub picioare.
„Ionuț”, a șoptit ea, „acum înțelegi de ce nu mă puteam liniști?”
Nu a găsit ce să spună. Doar și-a plecat capul și a luat loc pe scaunul din dreapta, ca și cum se predase.
Și afară, fulgii de nea continuau să cadă, parcă încercând să acopere urmele care nu mai puteau fi șterse.
„Tu ce spui? Suntem căsătoriți de zece ani! Ce amantă? Mă ai doar pe mine!”