Trei ani am fost amanta lui și am trăit cu certitudinea că pentru el însemnam mai mult decât oricine altcineva. Apoi, într-o zi, am văzut-o pe soția lui — și, într-o clipă, toate bucățile s-au așezat la locul lor.
Spunea că ea nu-l înțelege. Acum știu că aproape toți spun asta. Dar când ai douăzeci și șase de ani, iar un bărbat matur, atrăgător, cu parfum scump, te privește drept în ochi și îți șoptește: „Numai lângă tine pot fi eu însumi”, nu te gândești că ai auzit un clișeu. Te gândești doar atât: sunt specială. M-a ales pe mine.
Îl chema Andrei. Avea patruzeci și unu de ani. Conducea un departament într-o firmă de construcții. Era înalt, cu puțin argintiu la tâmple — genul de căruntețe care nu îmbătrânește un bărbat, ci îl face mai fermecător. Avea mâini puternice și o voce joasă, liniștită. Când vorbea, îți venea să-l asculți, chiar și atunci când povestea despre structuri de beton.
Ne-am cunoscut la o conferință. Pe atunci lucram ca analistă junior de numai trei luni și stăteam în picioare în niște pantofi noi, care mă rodeau îngrozitor. El era unul dintre vorbitori — costum impecabil, siguranță în gesturi, zâmbet discret. După prezentare s-a apropiat de mine și m-a întrebat:
— Bem o cafea?
Am acceptat fără să stau pe gânduri.
La cafea mi-a vorbit despre serviciu, proiecte, planuri. Eu îl ascultam, râdeam, dădeam din cap. La a doua întâlnire, dintr-odată, s-a făcut serios, m-a privit atent și a spus:
— Sunt căsătorit. Trebuie să-ți spun de la început.
Iar eu — tânără și naivă — am luat asta drept un lucru bun. Drept sinceritate. Drept corectitudine. Mi-am spus: dacă nu ascunde, înseamnă că mă respectă.
— Cu soția mea nu mai merge de mult — a adăugat. — Pe hârtie suntem împreună, dar în realitate doar locuim sub același acoperiș. Copiii ne țin acolo.
Doi copii. Un băiat și o fată. Mi-a arătat o fotografie cu ei. Blonzi, frumoși. Nici măcar nu le-am ținut minte fețele — nu voiam.
— Nu cer nimic de la tine — mi-a spus. — Pur și simplu îmi placi foarte mult.
I-am răspuns: „Și tu mie”. Și așa a început totul.
Trei ani nu mai sunt o aventură trecătoare. Sunt o bucată de viață.
Marțea și joia au devenit ale noastre. Venea după serviciu, pe la șapte. Cina — încercam mereu să gătesc ceva bun. Conversațiile — mai mult vorbea el, iar eu îl ascultam. Rămânea până la zece, uneori până la unsprezece.
— Trebuie să plec. O să înceapă soția să mă sune.
Soția. Fără nume. Ca și cum n-ar fi fost un om, ci doar o funcție.
Nu l-am întrebat niciodată cum o cheamă. Era mai comod așa. Cât timp nu avea chip, era mai ușor să nu simt vinovăție și să cred că eu sunt cea aleasă.
Iar el exact așa îmi spunea. Aleasa.
— Numai cu tine sunt eu însumi — repeta. — Cu ea sunt soț, tată. Cu tine sunt viu.
L-am crezut. Trei ani întregi.
Totuși, uneori, ea reușea să pătrundă în gândurile mele.
O suna de față cu mine. Scurt, rece: „Da, întârzii. Am o întâlnire. Te sărut”. Îi spunea „te sărut” ei — iar peste un minut mă săruta pe mine.
O dată am văzut un mesaj pe telefonul lui:
„Cumpără lapte și pâine. Te sărut.”
Lapte. Pâine. Și deodată ea nu mai era o idee abstractă. Era cineva care îl aștepta acasă.
Îmi era convenabil să mă văd pe mine drept cea mai importantă. Recunosc — îmi era convenabil.
Eu — tânără, îndrăgostită. El — „nefericit”. Ea — „rece”.
Doar că asta era povestea pe care mi-o spuneam singură.
Singura care știa totul era Ioana.
— E însurat.
— Perfect. Și mai departe?
— Nu e ca ceilalți.
— Toți zic asta.
Nu mă susținea. Și era de ajuns.
Trei ani nu i-am văzut soția nici măcar o dată. Până în martie.
Centru comercial. Scări rulante.
El cobora. Cu copiii. Și cu ea.
Nu am recunoscut-o după chip — am recunoscut-o după el. După felul în care i-a așezat mâna pe umăr. Firesc. Fără efort.
Pe mine mă ținea de talie. Pe ea — de umăr.
Și tocmai diferența aceea m-a lovit cel mai tare.
I-am văzut trei secunde.
A fost suficient.
Nu era cenușie, nici obosită. Era normală. Vie. Râdea, îi aranja fularul fiicei. El zâmbea. Altfel decât lângă mine. Adevărat.
Nu m-a observat.
Și atunci am înțeles totul.
El nu era nefericit. Avea o viață. Una reală.
Iar eu eram doar marțea și joia.
Două seri din șapte.
Restul îi aparținea ei.
Acasă m-am așezat în bucătărie. Parcă podeaua dispărea încet de sub picioarele mele.
Trei ani.
Fusesem doar un punct stabil în programul lui.
Lui nu-i lipsea o femeie. Îi lipsea o evadare.
Iar eu așteptam.
Așteptam ceva ce nu avea să se întâmple niciodată.
Marți a venit ca de obicei. Flori, vin, zâmbet.
— Ți-a fost dor de mine?
M-am uitat la el și vedeam deja un alt om.
— Ți-am văzut soția.
A încremenit.
— Și?
— O ții de umăr. Pe mine nu m-ai ținut niciodată așa.
— E doar obișnuință…
— Ea râdea. Iar tu îmi spuneai că e „goală pe dinăuntru”.
— Maria…
— Nu ești nefericit. Ești lacom. Vrei două vieți.
A tăcut.
Și tăcerea aceea a fost răspunsul.
— Pleacă.
A plecat.
Am plâns. Nu pentru el. Pentru mine.
Pentru trei ani.
M-a sunat. Mi-a scris. Nu i-am răspuns niciodată.
Abia după o lună l-am blocat.
I-am spus Ioanei după două luni.
— Cel mai rău nu e că m-a mințit — i-am zis. — Cel mai rău e că trei ani am urât o femeie pe care nici nu o cunoșteam. Am inventat-o ca să nu simt vină.
— Ea e ca mine — am adăugat. — Așteaptă. Crede.
Ioana a tăcut.
— Nu ești vinovată — a spus încet.
— Ba sunt. Nu pentru sentimente. Pentru că nu am vrut să gândesc.
Pentru că mi-a fost mai comod să cred în unicitatea mea decât să privesc adevărul.