— Nu pot să stau aici, a răspuns Mirela, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Chem un taxi și merg acasă.
— Vin cu tine, a spus Ioana hotărât. Nu te las singură.
Elena rămăsese pe scaun, cu privirea în pământ.
— Mirela, iartă-mă. Am fost invidioasă pe fericirea ta… iartă-mă.
Mirela s-a oprit în prag și s-a întors spre ea.
— Nu ai distrus doar o prietenie. Mi-ai rupt și încrederea în oameni. Nu știu dacă voi putea vreodată să te iert.
În taxiul care gonea pe șoseaua întunecată, Mirela nu scotea niciun cuvânt. Privea luminile rare care treceau pe lângă geam ca niște scântei pierdute.
— Știi ce e cel mai îngrozitor? a rupt ea tăcerea. Pentru o clipă am crezut-o. M-am îndoit de Andrei. De noi.
— E omenesc, a spus Ioana încet. Oricine s-ar clătina dacă ar auzi așa ceva.
— Dar eu nu trebuia! a izbucnit Mirela, lovindu-și genunchiul cu pumnul. Îl cunosc pe Andrei de patru ani. Niciodată nu mi-a dat vreun motiv să mă îndoiesc de el.
— Ai fost luată pe nepregătite, a încercat Ioana s-o liniștească, punându-i mâna pe umăr. Acum totul e limpede. Adevărul a ieșit la iveală.
— Da, a încuviințat Mirela amar. Dar cea mai bună prietenă a mea s-a transformat într-o femeie capabilă să-mi dărâme fericirea doar ca să-și rezolve viața ei.
— Elena a făcut ceva îngrozitor, a oftat Ioana. Dar era disperată, însărcinată și singură.
— Îi cauți scuze? a întrebat Mirela.
— Nu, a răspuns Ioana ferm. Încerc doar să înțeleg.
Radioul taxiului se auzea încet, o melodie subțire, pierdută în huruitul nopții.
— Îl sun pe Andrei, a spus Mirela, scoțând telefonul.
— Acum? a întrebat Ioana, uitându-se la ceas. E aproape două noaptea.
Andrei a răspuns aproape imediat.
— Mirela? Ce s-a întâmplat? Ești bine?
Printre lacrimi, Mirela i-a povestit tot: mărturisirea Elenei, minciuna, fotografia, rușinea acelei secunde în care se îndoise.
— Te aștept, i-a spus Andrei. Vin acasă chiar acum.
Când au ajuns la bloc, noaptea era deja adâncă. Ioana a insistat ca șoferul să aștepte, iar ea a coborât doar ca să se asigure că Mirela ajunge în siguranță.
— Poate rămâi? a întrebat Mirela. Avem camera de oaspeți.
— Nu, a refuzat Ioana. Voi doi trebuie să fiți singuri și să vorbiți. Te sun dimineață.
Mirela a îmbrățișat-o strâns.
— Îți mulțumesc că ai fost lângă mine.
— Întotdeauna, a zâmbit Ioana. Și să nu lași povestea asta să-ți strice nunta. Va fi perfectă, îți promit.
Andrei o aștepta deja la ușă, în tricou de casă, ciufulit și neliniștit. Când a văzut-o, a tras-o imediat în brațe și a ținut-o lipită de el.
— Iartă-mă, a șoptit ea. N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de tine.
— E în regulă, i-a spus el, sărutând-o pe frunte. Important e că ești aici. Și că suntem împreună.
Ioana îi privea din taxi și zâmbea obosită. În ciuda a tot ce se întâmplase, nunta lor avea să fie perfectă, pentru că se sprijinea pe o iubire care putea trece prin încercări fără să se sfărâme.
Cât despre Elena, Ioana a tras adânc aer în piept. A doua zi avea s-o sune și avea să-i ofere ajutor adevărat, nu pentru a șterge minciuna, ci pentru că și omul care greșește cumplit merită o șansă să repare ceva.
Taxiului i s-a pierdut urma pe stradă, ducând-o departe de casa în care două suflete rănite își găseau liniștea unul în celălalt. Ioana a înțeles atunci că prietenia adevărată nu înseamnă să fii de acord cu orice, ci să spui adevărul chiar și când doare și să ierți atunci când mai există loc pentru iertare.
Până la urmă, gândul cel mai important rămânea acesta: numai sinceritatea și încrederea pot transforma o furtună într-o poveste după care oamenii nu se pierd, ci devin mai puternici.