Mădălina a continuat să caute. Deodată, degetele i s-au oprit. Pe ecran era o fotografie: Elena, îmbrăcată sumar, într-un pat pe care Mădălina l-a recunoscut pe loc ca fiind, credea ea, dormitorul ei și al lui Radu.
— Când a fost făcută asta? a întrebat Ioana.
— În ziua în care ai plecat la Cluj, a răspuns Elena. Pe cincisprezece aprilie.
Mădălina a închis ochii și a inspirat adânc, încercând să-și stăpânească inima care bătea nebunește.
— Eu n-am fost la Cluj, a spus ea rar. N-am mai plecat. Mătușa a ajuns la spital, iar eu și Radu am rămas acasă și ne-am uitat la filme.
Elena a clătinat din cap.
— Radu mi-a spus că ai plecat.
— Și tu l-ai crezut? a întrebat Raluca. Sau ți-a spus doar ce aveai nevoie să auzi?
— Nu! a țipat Elena. El a venit la mine acasă, uite dovada!
A ridicat din nou fotografia.
Mădălina s-a uitat mai atent la imagine, iar apoi, pe neașteptate, a început să râdă. Nu era un râs vesel, ci unul aproape rupt, născut din șoc și ușurare.
— Doamne, a spus ea, ștergându-și lacrimile. Ăsta nu e dormitorul nostru. E apartamentul tău. Pe perete sunt lebedele alea pe care le-ai adus din casa părinților tăi.
Elena a clipit des, privind fotografia ca și cum o vedea pentru prima dată.
— Și dacă te uiți la dată, a continuat Mădălina, o să vezi că poza nu e din aprilie. E din februarie. 15.02, nu 15.04.
În cameră s-a lăsat o tăcere grea. Elena s-a așezat încet pe canapea, cu umerii căzuți.
— Deci? a întrebat Ioana, cu voce joasă. Ne-ai mințit pe toate?
— Eu… Elena și-a acoperit fața cu palmele. Testul e pozitiv, dar nu știu cine e tatăl. După divorț am ieșit cu mai mulți bărbați, iar când am aflat că sunt însărcinată, m-am speriat. Niciunul nu voia ceva serios. Radu mi s-a părut grijuliu, bun… și m-am gândit că poate el ar putea fi tată.
— Te-ai gândit că ar fi un tată bun, a spus Raluca apăsat. Și ai mințit ca să le distrugi viața.
— Ești josnică, a șoptit Mădălina. În glasul ei nu mai era furie, ci o durere adâncă. Eu te-am considerat prietena mea cea mai bună.
— Sunt disperată, a recunoscut Elena, cu capul plecat. După divorț sunt singură, am un copil, iar acum încă unul pe drum… Nu știam ce să fac.
Ioana a oftat greu.
— Puteai să ceri ajutor. Te-am fi sprijinit. Dar așa…
Mădălina s-a ridicat fără să mai spună nimic și a început să-și strângă lucrurile.
— Unde pleci? a întrebat Ioana. E târziu. Mai bine rămâi până dimineață.
— Nu pot să stau aici, a răspuns Mădălina, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Chem un taxi și mă duc acasă.
— Vin cu tine, a spus Ioana hotărât. Nu te las singură.
Elena, rămasă pe canapea, nu îndrăznea să ridice privirea.
— Mădălina, iartă-mă. Am fost invidioasă pe fericirea ta… Iartă-mă.
Mădălina s-a oprit în prag și s-a întors spre ea.
— Nu ai distrus doar prietenia noastră. Mi-ai distrus și încrederea în oameni. Nu știu dacă voi putea vreodată să te iert.
În taxiul care alerga pe șoseaua întunecată, Mădălina tăcea și privea luminile care treceau pe lângă geam. Ioana nu o presa, înțelegând că prietena ei avea nevoie de spațiu ca să respire.
— Știi de ce mi-e frică? a rupt Mădălina tăcerea. Pentru o clipă am crezut-o. M-am îndoit de Radu. De noi.
— E firesc, a spus Ioana încet. Oricine ar fi ezitat auzind așa ceva.
— Dar n-ar fi trebuit! Mădălina și-a lovit genunchiul cu pumnul. Îl cunosc pe Radu de patru ani. Nu mi-a dat niciodată un motiv să mă îndoiesc de el. Și totuși, a fost suficientă o acuzație ca eu să fiu gata să cred în trădare.
— Ai fost luată pe nepregătite, a spus Ioana, punându-i o mână pe umăr. O să fie bine. Adevărul iese mereu la suprafață.
— Da, a zâmbit Mădălina amar. Cea mai bună prietenă a mea s-a dovedit o trădătoare, gata să-mi rupă fericirea ca să-și rezolve propria viață.
— Elena a făcut ceva îngrozitor, a spus Ioana după o pauză. Dar e disperată. E singură, are un copil, nu are sprijin…
— O aperi? a întrebat Mădălina, iar furia i-a fulgerat din nou în privire.
— Nu, a răspuns Ioana ferm. Încerc doar să înțeleg. Nu e același lucru.
Tăcerea s-a întors în mașină. Șoferul a dat radioul mai încet, iar din difuzoare curgea o melodie caldă, aproape nepotrivită cu noaptea aceea sfâșiată.
— Îl sun pe Radu, a spus Mădălina în cele din urmă.
Radu i-a răspuns fără s-o întrerupă, ascultându-i respirația frântă și cuvintele puține. Apoi i-a promis că o va întâlni în parc, la răsărit, ca să vorbească amândoi și să decidă împreună cum vor merge mai departe.