Andreea i-a smuls telefonul din mână și a început să deruleze conversațiile. Cu fiecare ecran, fața i se făcea tot mai palidă.
— Aici nu e nimic, a spus în cele din urmă. Doar „bună”, „ce faci”, „ai ajuns bine”. Nicio mărturisire, nimic despre sarcină.
— Mă suna, a murmurat Ioana. Nu voia să scrie astfel de lucruri în mesaje.
— Foarte convenabil, a spus Cristina tăios.
Andreea continua să deruleze. Dintr-odată, mâna i s-a oprit. Pe ecran era o fotografie: Ioana, pe jumătate dezbrăcată, într-un pat pe care Andreea l-a recunoscut imediat. Sau cel puțin așa a crezut pentru o clipă.
— Când a fost asta? a întrebat Elena.
— În ziua în care ai plecat la Iași, a răspuns Ioana. Pe cincisprezece aprilie.
Andreea a închis ochii. Încerca să-și adune respirația, dar inima îi bătea nebunește.
— Eu n-am fost la Iași, a spus ea rar. N-am mai putut pleca. Mătușa a ajuns la spital, iar eu și Radu am rămas acasă și am văzut filme.
Ioana a clătinat din cap.
— El mi-a spus că ai plecat.
— Și tu l-ai crezut? a întrebat Oana. Sau poate ți-a inventat totul?
— Nu! a țipat Ioana. A venit la mine acasă. Uite dovada! a spus, arătând din nou fotografia.
Andreea s-a uitat mai atent la imagine. Apoi, pe neașteptate, a început să râdă. Nu era un râs vesel, ci unul scurt, aproape isteric, născut dintr-o ușurare dureroasă.
— Doamne, a spus ea, ștergându-și lacrimile. Nu e dormitorul nostru. E apartamentul tău. Uite lebedele de pe perete, cele pe care le-ai adus din casa părinților tăi.
Ioana a clipit des și s-a aplecat spre ecran.
— Și dacă te uiți la dată, a continuat Andreea, vezi că fotografia nu e din aprilie. E din februarie. 15.02, nu 15.04.
În cameră s-a așternut o tăcere apăsătoare. Ioana s-a lăsat încet pe canapea, cu umerii căzuți, de parcă toate oasele i se topiseră.
— Deci? a întrebat Elena, cu vocea grea. Ne-ai mințit pe toate?
— Eu… Ioana și-a acoperit fața cu palmele. Testul e pozitiv, dar nu știu cine e tatăl. După divorț am ieșit cu câțiva bărbați, iar când am aflat că sunt însărcinată, m-am speriat. Niciunul nu voia ceva serios. Radu mi s-a părut grijuliu, bun, stabil… și m-am gândit că poate ar putea fi tatăl.
— Te-ai gândit că ar fi un tată bun, a rostit Oana încet. Și ai mințit ca să le distrugi relația.
— Ești îngrozitoare, a șoptit Andreea. În vocea ei nu mai era furie, ci o durere adâncă. Te-am considerat prietena mea cea mai apropiată.
— Eram disperată, a spus Ioana, privind în podea. După divorț sunt singură, am un copil, acum încă unul pe drum… Nu știam ce să fac.
Elena a oftat adânc.
— Puteai să ceri ajutor. Am fi fost lângă tine. Dar așa…
Andreea nu a mai spus nimic. A început să-și strângă lucrurile cu mișcări rapide, tremurate.
— Unde pleci? a întrebat Elena. E târziu. Mai bine rămâi până dimineață.
— Nu pot să stau aici, a spus Andreea, iar lacrimile îi curgeau pe obraji fără să le mai șteargă. Chem un taxi și mă duc acasă.
— Vin cu tine, a spus Elena hotărât. Nu te las singură.
Ioana stătea pe canapea, cu capul plecat.
— Andreea, iartă-mă. Îți invidiam fericirea… Iartă-mă.
Andreea s-a oprit în prag și s-a întors spre ea.
— Nu ai distrus doar prietenia noastră. Ai distrus ceva din încrederea mea în oameni. Nu știu dacă voi putea vreodată să te iert.
În taxiul care alerga pe șoseaua întunecată, Andreea tăcea și privea luminile care treceau pe lângă geam. Elena nu încerca să umple tăcerea. Înțelegea că prietena ei avea nevoie de spațiu, nu de vorbe aruncate la repezeală.
— Știi de ce mi-e frică? a spus Andreea după mult timp. Pentru o clipă am crezut-o. Pentru o clipă m-am îndoit de Radu. De noi.
— E firesc, a răspuns Elena blând. Oricine ar fi ezitat auzind așa ceva.
— Dar n-ar fi trebuit! Andreea și-a lovit genunchiul cu pumnul. Îl cunosc pe Radu de patru ani. Niciodată nu mi-a dat motiv să mă îndoiesc de el. Și totuși, o singură acuzație a fost suficientă ca să fiu gata să cred în trădare.
— Ai fost luată prin surprindere, a spus Elena, punându-i mâna pe umăr. O să fie bine. Adevărul iese mereu la lumină.
— Da, a zâmbit amar Andreea. Cea mai bună prietenă a mea a fost gata să-mi distrugă fericirea pentru propriul ei folos.
— Ioana a făcut ceva cumplit, a spus Elena încet. Dar e disperată. Singură, cu un copil, fără sprijin…
Andreea s-a întors brusc spre ea.
— O aperi?
— Nu, a răspuns Elena ferm. Încerc doar să înțeleg. Nu e același lucru.
Tăcerea a umplut din nou mașina. Șoferul a pornit radioul, iar din difuzoare s-a auzit o melodie caldă, nepotrivit de liniștită pentru tot ce se întâmplase.
— Îl sun pe Radu, a spus Andreea în cele din urmă.
Radu i-a răspuns imediat. A ascultat-o fără s-o întrerupă, cu o tăcere care nu apăsa, ci ținea loc de sprijin. Apoi i-a promis că o va aștepta în parcul de lângă casă, la răsărit, ca să vorbească amândoi și să hotărască împreună cum vor merge mai departe.