În seara aceea, Andrei Popescu și-a adus soția, Elena Ionescu, la cea mai importantă recepție mondenă din cariera lui și, de cum au ajuns, i-a dat de înțeles că ar fi mai bine să nu se facă prea văzută. Elena purta o rochie simplă, bleumarin închis, fără sclipiri, fără bijuterii scumpe și fără vreun detaliu la modă — era curată, îngrijită, dar avea o peticuță discretă lângă tiv, cusută chiar de mâna ei cu doar câteva ore înainte să plece de acasă. Pentru oricine altcineva, rochia aceea ar fi părut doar o haină ieftină. Pentru Elena însă, însemna mult mai mult. Purta în ea amintirea femeii care, cândva, o salvase, o primise sub acoperișul ei și îi ținuse loc de mamă: doamna Rodica Dumitrescu.
La intrarea hotelului somptuos, Andrei îi vorbea rece, cu o voce aproape străină. În realitate, nu se rușina de ea ca om, ci de felul în care prezența ei ar fi putut să zgârie imaginea de bărbat realizat pe care și-o construise cu atâta grijă. În tonul lui se simțea mai degrabă o poruncă decât o rugăminte atunci când a avertizat-o să nu-l pună într-o lumină proastă în fața investitorilor, a oficialilor și a invitaților influenți. Elena i-a spus încet că venise doar ca să-l susțină, dar în loc de recunoștință a primit o umilință tăioasă: după el, arăta de parcă trebuia să servească invitații, nu să stea printre ei.
„Stai pe undeva pe lângă bucătărie sau lângă toalete. Și dacă te întreabă cineva ceva — să nu îndrăznești să spui că ești soția mea.”