Am refăcut totul. Nimic nu ne mai aparține.
Andrei a aruncat aceste cuvinte cu aceeași nonșalanță cu care arunca cândva cheile de la mașină pe măsuța din hol.
Nu s-a uitat nici măcar spre mine în timp ce-și scotea cravata scumpă, cadoul meu de la ultima aniversare.
Am rămas nemișcată cu farfuria în mână. Nu din șoc, ci dintr-un presentiment straniu, profund, care vibra ca o coardă întinsă.
Zece ani. Zece ani întregi am așteptat un astfel de moment. Zece ani în care, ca o păianjenă, țesusem această plasă chiar în inima afacerii lui, încorporând în rapoartele financiare plictisitoare firele răzbunării mele.
— Totul ce înseamnă „totul”, Andrei? am întrebat calm, fără o tremurare în glas. Am așezat încet farfuria pe masă. Porțelanul a scârțâit ușor pe lemnul masiv.
S-a întors în sfârșit. În ochii lui, plutea o bucurie greu ascunsă și o ușoară iritare față de calmul meu glacial. Aștepta lacrimi, isterie, blesteme. Dar nu i-am oferit niciunul dintre acestea.
— Casa, afacerea, toate conturile. Toate activele, Ana, a spus cu un plăcut accent de satisfacție. Încep o viață nouă. De la zero.
— Cu Elena?
Fața lui s-a pietrificat pentru o clipă. Nu credea că știu. Bărbații sunt atât de naivi.
Ei cred cu adevărat că o femeie care contabilizează fiecare detaliu în compania lor de milioane nu va observa „cheltuielile de protocol” recurente, echivalente cu salariul anual al unui manager.
— Nu e treaba ta, a tăiat el. Mașina ta rămâne a ta. Îți închiriez apartament pentru câteva luni până te așezi. Nu-s sălbatic.
A zâmbit cu generozitate. Zâmbetul unui prădător plin, convins că a pus victima într-un colț.
Am mers încet la masă, m-am așezat și mi-am împletit mâinile pe masă. L-am privit direct în ochi.
— Adică tot ce-am construit timp de cincisprezece ani ai dăruit altcuiva?
— E afacerea mea, Ana, tu nu poți înțelege! a început să se înroșească și să clocotească. E o investiție pentru viitorul meu! Pentru liniștea mea!
Pentru a lui, nu pentru noi. M-a exclus cu ușurință din ecuație.
— Înțeleg, am încuviințat eu. Sunt contabil, nu-i așa? Cunosc investițiile. Mai ales cele riscante.
L-am privit fără durere, fără resentimente. Numai cu o calculată, rece claritate.
Nu știa că de zece ani pregăteam pentru el o surpriză. Din momentul în care am găsit pentru prima dată mesajul lui: „Te aștept, pisicuță”. Atunci nu am făcut scandal.
Am deschis un fișier nou pe computerul de la serviciu și l-am numit „Fond de rezervă”.
— Ce contează pentru tine? a strigat el. Totul s-a terminat! Strânge-ți lucrurile!
— Doar curiozitate, am zâmbit ușor. Îți amintești clauza suplimentară din statut pe care am introdus-o în al doisprezecelea an, când extindeam afacerea?
Despre cesiunea de active către terți fără consimțământ notarial al tuturor asociaților?
Andrei s-a încremenit. Zâmbetul lui plin de sine începea să se estompeze. Nu-și amintea.
— Ce prostii spui? a râs nervos. Nu am introdus nimic de genul.
— Noi doi da. Asociații „Orizont SRL”. Cincizeci-cincizeci. Articolul 7.4, litera „b”. Orice tranzacție care implică transferul cotei, fie vânzare, fie cadou, e nulă fără consimțământ scris, notarial al celuilalt asociat.
Adică al meu.
A scos telefonul și l-a sunat pe avocatul nostru, Victor Sandu. Discuția a fost scurtă.
Când s-a întors, în ochii lui se citeau furie și confuzie.
— Ai pus totul la cale!
— Nu, am dat din cap. Am prevăzut totul, am adăugat eu.
Am scos dosarul gri de pe masă.
— Crezi că afacerea noastră e doar „Orizont SRL”? Crezi că nu știam despre contractele tale „paralel”? Despre șpăgile ascunse? Despre firma intermediară din Cipru?
S-a înnegrit la față.
— Nu ai dovezi.
— Oh, am totul, am deschis dosarul. Copii de facturi, înregistrări ale convorbirilor, detalii despre transferuri.
Am scos memoria USB.
Arhiva completă a fost deja predată departamentului pentru combaterea crimelor economice.
S-a bătut cineva la ușă. Scurt, insistent.
La ușă erau doi agenți civili.
— Bună seara. Andrei Popescu? Trebuie să veniți cu noi pentru a depune mărturie.
Nu s-a opus. A rămas în mijlocul camerei, brusc îmbătrânit.
Trecând pe lângă mine, s-a oprit și m-a privit în ochi. Căuta un răspuns la întrebarea: „De ce?”
L-am privit și nu-l vedeam ca pe soț, ci ca pe un străin care cândva a crezut că are dreptul să-mi distrugă viața. Și nu i-am permis.
Au trecut șase luni.
Stăteam în fostul lui birou, care acum era al meu.
După procesul zgomotos privind fraudele „Orizont SRL”, compania a intrat în faliment. Dar am reușit să-mi transfer partea mea într-o nouă companie, holdingul „Perspective”.
Andrei a primit opt ani.
Elena a dispărut imediat ce casa a trecut companiei pentru datorii.
Nu am căutat o altă soartă. Mi-am recăpătat pur și simplu dreptul meu.
Au trecut încă trei ani.
Dimineața am găsit o scrisoare. De la Andrei, din închisoare.
Nu cerea iertare. Nu amenința. Pur și simplu reflecta.
„Ai fost mereu mai isteață, Ana. Eu eram prea încrezut ca să observ. Credeam că puterea stă în îndrăzneală și risc, dar adevărul era răbdarea și calculul precis. Ai așteptat. Ca un contabil bun care așteaptă închiderea perioadei contabile ca să facă bilanțul. Și ai reușit.”
Am citit scrisoarea și am pus-o deoparte.
Era un glas din trecut, care nu mai avea putere asupra mea.
M-am apropiat de fereastră.
„Perspective” crescuse într-un holding important.
Am luat cheile de la mașină de pe masă.
Astăzi am decis pentru prima oară în mulți ani să plec mai devreme de la muncă. Pentru că pot.
Pentru că bilanțul meu se închide.
În coloana „profit” se afla întreaga mea viață. Am urcat la volan, am pornit motorul și am plecat spre locul unde începe viața, nu contabilitatea, către marea pe care odată ne-am promis că o vom vedea împreună, dar n-am ajuns. În urma mea, cărți de contabilitate, ședințe de judecată și umbrele trecutului. În față, liniște, vânt sărat și dreptul de a greși, de a fi slabă, de a fi fericită, fără cifre. Nu mai calculam conturile altora. Trăiam pentru mine.