Testul pe care doamna Teodora îl aruncase pe sicriu era exact ceea ce fusese de la început: un fals.
Oamenii din biserică au început să murmure revoltați.
Doamna Teodora a ridicat vocea.
— Asta se poate falsifica! Este o manipulare!
Adrian nici nu s-a clintit.
— Înregistrarea continuă.
Vlad a privit drept în cameră.
— Îi las numele meu, bunurile mele și fiecare parte din tot ce am construit fiului meu. Totul este protejat printr-un fond fiduciar irevocabil, pe numele Anei și al copilului. Nimeni nu va putea atinge aceste bunuri. Nici mama mea. Nici sora mea. Nici vreunul dintre partenerii pe care i-au cumpărat.
Irina a scăpat verigheta mea din mână de parcă o arsese. Inelul a căzut pe podea cu un clinchet fin, dar în biserica aceea sunetul a părut o lovitură de tunet.
Nu mă puteam apleca. Picioarele nu mă mai ascultau.
Apoi Vlad a spus ceva care a schimbat definitiv aerul din biserică.
— Dar banii nu sunt motivul principal al acestei înregistrări.
A făcut o pauză scurtă.
— Mamă, Irina… timp de doi ani ați scos bani din fundația pe care am creat-o pentru copiii bolnavi de cancer. Treizeci și opt de milioane de lei au ajuns în datorii la jocuri, excursii, bijuterii și servicii politice.
Biserica a explodat în șoapte șocate. O femeie și-a făcut cruce. Un om de afaceri și-a scos telefonul. Cineva a spus cu voce tare:
— Ce rușine.
Doamna Teodora a făcut un pas înapoi.
— Minciuni! Fiul meu era instabil psihic!
Vlad a continuat calm, fără milă:
— Nu, mamă. Nu eu am fost bolnav. Doar că mi-am dat seama prea târziu cât de departe ești dispusă să mergi.
Un fior mi-a trecut prin tot corpul.
Adrian a făcut un semn discret cu mâna. Unul dintre oamenii care veniseră cu el a încuiat ușile bisericii din interior.
Doamna Teodora a observat imediat.
— De ce încuie ușile? Ce înseamnă asta?
Nimeni nu i-a răspuns.
Pe ecran a apărut acum o filmare de noapte din garajul casei noastre din Primăverii. În colț se vedea data: cu trei zile înainte de accident.
Imaginea era alb-negru, dar destul de clară. O femeie în palton închis, cu mănuși și o geantă mare, a intrat în garaj. S-a îndreptat direct spre mașina lui Vlad.
Inima a început să-mi bată nebunește.
Femeia s-a lăsat pe vine lângă autoturism.
Irina a început să plângă încet.
— Nu… a șoptit ea.
Doamna Teodora s-a întors brusc spre ea.
— Taci!
Dar era prea târziu.
Pe ecran, femeia și-a ridicat fața spre camera despre care nu știa că există.
Era doamna Teodora.
Chipul lui Vlad a reapărut pe ecran.
— Mi-am verificat mașina pentru că am observat lichid sub pedala de frână. La început am crezut că este o defecțiune mecanică. Apoi am înțeles că cineva umblase la sistem. În aceeași noapte am montat camere suplimentare.
Parcă podeaua dispăruse de sub mine.
Soțul meu nu murise într-un accident întâmplător.
În înregistrare, Vlad a înghițit cu greu.
— Dacă mor, vinovată nu va fi șoseaua. Se va întâmpla pentru că cineva a decis că viața mea valorează mai puțin decât o moștenire.
Doamna Teodora a țipat:
— Opriți asta!
Dar Adrian a ridicat mâna și a vorbit cu o asprime pe care nu i-o mai auzisem niciodată.
— Mai există un detaliu.
Ecranul s-a aprins din nou, iar Vlad a rostit fraza care l-a făcut până și pe preot să-și plece privirea.
— Acum veți auzi apelul în care mama mea dă ordin să fiu ucis.
Înregistrarea audio a început cu un zgomot metalic înfundat, ca și cum telefonul fusese lăsat pe o masă.
Apoi vocea doamnei Teodora a umplut biserica.
— Trebuie să pară un accident. Fără greșeală. Fiul meu a schimbat testamentul, iar femeia asta nu trebuie să primească ce este al nostru.
Întreaga biserică a înghețat.
Apoi s-a auzit o voce de bărbat.
— Dacă se face pe drum, nimeni nu va cerceta prea adânc. Dar va costa mai mult.
Doamna Teodora a răspuns fără nici cea mai mică ezitare:
— Plătește cât trebuie. După ce Vlad moare, recuperez totul.
Genunchii mi s-au înmuiat. Adrian m-a prins înainte să mă prăbușesc. O parte din mine voia să urle. Altă parte voia să se arunce lângă sicriul lui Vlad și să-i ceară iertare că nu observasem frica în care trăise.
Doamna Teodora a început să clatine din cap.
— Nu sunt eu. Nu sunt eu. L-au manipulat!
Atunci cei doi oameni veniți cu Adrian și-au scos legitimațiile.
— Teodora Munteanu-Dumitrescu, a spus unul dintre ei, sunteți arestată pentru omor calificat, fraudă, constituirea unui grup infracțional și delapidare.
Sunetul cătușelor închizându-se pe încheieturile ei a fost limpede și definitiv.
Irina s-a prăbușit în genunchi.
Doamna Teodora și-a privit fiica plină de ură.
— Jalnică ființă. N-ai fost niciodată în stare de nimic.
Replica aceea a sfărâmat ultimele rămășițe ale imaginii ei elegante și respectabile. Femeia care ani la rând mă numise oportunistă, vânătoare de avere și pată pe numele familiei era acum dusă de polițiști sub ochii tuturor celor în fața cărora se străduise atât de disperat să pară impecabilă.
Când a trecut pe lângă mine, a încercat totuși să mai otrăvească aerul o dată.
— Fata asta nu se va bucura de nimic. Mă auzi? De niciun ban!