Picătura care a umplut paharul a venit într-o duminică dimineață. Elena s-a trezit și a găsit-o pe Maria scotocind în trusa ei de machiaj.
— Maria, ce faci acolo? a întrebat ea, smulgându-și trusa din mâinile femeii.
— A, te-ai trezit, a spus Maria, de parcă nu se întâmplase nimic. Căutam o cremă de mâini. Mi-a apărut o iritație.
— Puteai să mă întrebi, a spus Elena, luptând să nu ridice vocea. Sunt lucrurile mele.
— Nu mai dramatiza atâta, a pufnit Maria. Suntem familie. Pe vremea mea, în familie nu existau secrete.
— Pe vremea ta, a izbucnit Elena, răbdarea ei rupându-se în sfârșit, poate că era așa. Eu am limite. Și vreau să fie respectate.
— Egoistă, a murmurat Maria. Andrei, auzi cum vorbește soția ta cu mine?
Andrei, care stătea pe canapea și urmărea scena cu o jenă vizibilă, a tușit scurt.
— Mamă, Elena are dreptate. Trebuia să o întrebi înainte să umbli în lucrurile ei.
— Lucrurile ei? Maria a deschis larg ochii. Eu sunt familie!
— Nu e vorba despre cremă, a spus Elena, obosită până în măduva oaselor. E vorba despre respect.
— Respect? a râs scurt Maria. Cuvinte moderne. De asta se destramă familiile în ziua de azi.
Atunci, ceva din Elena s-a rupt cu un sunet mut. Trei săptămâni de tăcere, de înghițit replici, de zâmbit când voia să plângă, s-au ridicat toate odată.
— Știi ceva? a spus ea, cu o liniște ciudată în glas. Ies la o plimbare.
S-a îmbrăcat repede, fără să se uite la privirea nedumerită a lui Andrei și fără să-i mai pese de buzele strânse ale Mariei. Afară, burnița de noiembrie îi umezea fața și haina. Mergea fără direcție, fără să vadă prea bine străzile, având nevoie doar să fie departe.
Într-un parc aproape gol, s-a așezat pe o bancă udă. Telefonul a început să vibreze. Andrei. Nu a răspuns. Să-și facă griji. Să simtă și el, măcar o dată, cum e să fii ignorat în propria viață.
După o oră, a apăsat pe ecran și a răspuns.
— Elena, unde ești? Vocea lui Andrei era agitată. A trecut o oră!
— În parc, a spus ea. Mă gândesc.
— La ce?
— La noi, a oftat ea. Nu mai pot așa, Andrei. Ori pleacă mama ta, ori nu știu ce se mai întâmplă cu noi.
— Nu mai fi dramatică, a izbucnit el. E doar o trusă de machiaj.
— Nu e vorba despre machiaj! Vocea ei s-a frânt. Mă sufoc. Nu mă mai simt om. Mă simt ca o piesă în plus în familia voastră, cineva care trebuie să se dea la o parte ca mama ta să aibă loc.
— Și ce vrei să faci? a întrebat el rece.
— O să închiriez o cameră, a spus Elena, surprinzându-se chiar și pe ea prin fermitatea tonului. Până se repară apartamentul mamei tale. După aceea vorbim. Serios. Fără glume, fără promisiuni aruncate.
— Vorbești serios? părea șocat. Ai pleca pentru asta?
— Nu plec pentru asta, a șoptit ea. Plec ca să mă salvez. Poate și ca să ne salvez pe noi, dacă mai avem ce salva.
A închis telefonul și, pentru prima dată după săptămâni întregi, a simțit ușurare. Nu era fericire. Nu era curaj deplin. Era doar senzația că luase o hotărâre fără să se îndoaie după voia altcuiva.
S-a ridicat de pe bancă. O prietenă avea o cameră liberă după divorț. Nu era mult. Nu era casa pe care și-o dorise. Dar era un început.
Cât despre Andrei, poate distanța avea să-l facă să vadă ce nu reușise să vadă din mijlocul garsonierei pline. O căsnicie nu era o prelungire a legăturii dintre mamă și fiu. Nu era un loc în care soția trebuia să se micșoreze ca să încapă altcineva.
O căsnicie trebuia să fie parteneriat. Respect. Spațiu pentru doi oameni care aleg, în fiecare zi, să se audă unul pe altul.
Oricum ar fi fost, Elena știa un lucru: nu se întorcea acolo. Nu în ziua aceea.