Soțul meu nu a venit să mă ia de la maternitate și a plecat în vacanță cu altă femeie.
— Ei, mămico, sunteți gata să vă întâlniți cu tăticul? a zâmbit asistenta, punându-mi în brațe ghemul strâns înfășat. Uitați-vă, pe la geamuri deja s-au adunat toți cu flori.
Am dat din cap și mi-am strâns fiul la piept. Avea chipul minuscul serios, aproape încruntat. Băiatul meu.
Telefonul din buzunarul halatului a vibrat. Dumitru. În sfârșit.
— Alo! Unde ești? Ne externează deja, am izbucnit eu, fără să-i las timp să spună nimic. Sunt îmbrăcată, iar cel mic e pregătit.
Din receptor se auzea un vuiet asemănător cu cel din aeroport și, undeva în spate, râsul unei femei.
— Ana, salut. Uite… s-a întâmplat ceva, vocea lui suna ciudat de departe, aproape veselă. N-o să vin.
Zâmbetul mi s-a șters de pe față.
— Adică? S-a întâmplat ceva?
— Nu, din contră, totul e perfect! Pur și simplu plec. Să mă odihnesc. Înțelegi, am prins o ofertă de ultim moment, cum să refuz?
M-am uitat la băiatul meu. Dormea și respira liniștit.
— Unde pleci, Dumitru? Noi avem un fiu. Trebuia să mergem acasă. Împreună.
— Hai, nu face dramă, nu-i nimic grav. Am rugat-o pe mama ta să te întâmpine. Sau iei un taxi. Ți-am trimis bani pe card.
Bani. A spus „bani”. Ca și cum ar fi vrut să se răscumpere de noi, de parcă am fi fost o greșeală obositoare.
— Pleci singur?
A ezitat. Și în pauza aceea scurtă am auzit totul. Toată minciuna, toate „ședințele” lui de noapte, toate „deplasările urgente”. Tot noroiul acela lipicios de neadevăr pe care eu mă încăpățânasem să nu-l văd.
— Ana, nu începe, bine? Sunt pur și simplu obosit, vreau să mă destind. Am și eu dreptul.
— Ai, am răspuns eu calm. Dintr-odată parcă nu mai aveam aer. Sigur că ai.
— Perfect! s-a înviorat el. Gata, mă cheamă la îmbarcare. Te pup!
Au urmat bipurile scurte.
Stăteam în mijlocul salonului cu mobilierul lui impersonal și mă uitam la fiul meu. El era adevărat, cald, viu. Iar viața mea de până atunci tocmai se transformase într-un decor ieftin de teatru.
Asistenta a băgat capul în salon.
— Ei? A ajuns tati?
Am clătinat încet din cap, fără să-mi desprind privirea de pe copil.
— Nu. Tatăl nostru a plecat să se odihnească.
N-am plâns. Doar că în mine ceva s-a făcut tare și rece, ca o piatră aruncată în apă înghețată.
Am scos telefonul și am format numărul mamei.
— Mamă, bună. Poți să vii după mine?… Da, singură. Ia-ne, te rog. Acasă. La voi. La țară.
Tata ne-a așteptat la poarta maternității cu bătrâna lui Lada. Fără să spună nimic, a luat în brațe pachetul cu Mihăiță, stângaci, dar cu atâta grijă, și l-a lipit de pieptul lui lat.
Pe tot drumul spre sat n-a scos o vorbă. Se uita doar înainte, la șosea, iar ridurile de pe fața lui arsă de vânt se adânceau tot mai mult. Sprijinul acela tăcut valora mai mult decât orice cuvânt.
Satul ne-a întâmpinat cu miros de fum și frunze umede. Casa noastră veche, în care nu mai locuisem de aproape zece ani, mi s-a părut străină. Totul acolo era pătruns de un ritm de viață uitat: podele care scârțâiau, soba ce trebuia aprinsă în fiecare dimineață, apa scoasă din fântână.
Viața mea de oraș, cu tot confortul și cu toate iluziile ei, rămăsese undeva departe, la sute de kilometri.
Primele săptămâni s-au topit într-o singură zi fără sfârșit, plină de plânsul lui Mihăiță și de disperarea mea. Mă simțeam ca o povară.
Mama ofta când se uita la mine, iar în ochii ei se adunase o tristețe liniștită.
Tata s-a închis și mai mult în el, iar eu știam că mă învinuiește. Nu fiindcă mă întorsesem, ci fiindcă, atunci cândva, îl alesesem pe Dumitru, sfidând instinctul lui de tată.
Și apoi m-a sunat. Peste două săptămâni. După tonul lui, era vesel, odihnit și plin de energie.
— Salut, draga mea! Ce faceți voi acolo, tu și campionul? a strigat el în receptor atât de sprinten, de parcă discuția de la maternitate nici nu existase.
— Suntem la părinții mei, i-am răspuns sec, ștergând bavețica lui Mihăiță.
— A, da, sigur. Și e foarte bine, aer curat, natură. Îi face bine. Eu mă întorc curând, trebuie să trec pe la voi să mai stau cu moștenitorul.
Moștenitorul. Vorbea despre fiul lui ca despre un obiect pe care îl poți pune deoparte, apoi îl iei și te joci puțin cu el.
A început să sune o dată pe săptămână. Îmi cerea să i-l arăt pe Mihăiță pe video, se topea, gângurea spre ecranul telefonului, iar apoi își lua repede rămas-bun.
Se purta de parcă doar am fi locuit temporar în locuri diferite, de comun acord. De parcă nu mă lăsase singură, cu un copil în brațe.
Apoi una dintre „prietenele” mele din oraș mi-a trimis o captură de pe rețelele sociale. O fotografie.
În ea era chiar femeia al cărei râs îl auzisem la telefon. Stătea la o masă într-o cafenea, iar în spatele ei, cu brațul pe umerii ei, era Dumitru. Fericit. Îndrăgostit.
M-am uitat la poza aceea, apoi mi-am coborât ochii spre mâinile mele, cu unghiile rupte, spre maldărul de scutece pe care trebuia să-l spăl în apă înghețată.
Și am înțeles. El nu plecase doar să se odihnească. Își clădea o viață nouă.
Iar eu și Mihăiță eram în ea doar o încurcătură neplăcută, de care încerca să scape cu pomeni jalnice, doar ca să doarmă liniștit.
Ecranul telefonului s-a stins, însă fotografia a rămas în fața ochilor mei. Umilința era aproape fizică: îmi ardea obrajii, îmi strângea gâtul.
Nu i-am mai scris și nu l-am mai sunat. Doar am așteptat.
Dumitru m-a căutat el însuși după o lună. Vocea îi era de afaceri, strânsă, fără nicio urmă din vechea lui ușurătate.
— Ana, bună. Trebuie să vorbim serios. M-am hotărât să vând apartamentul nostru.
M-am așezat pe banca veche din curte. Mihăiță dormea în cărucior, lângă mine.
— Al nostru? Dumitru, e singura noastră casă. Unde să mă întorc eu cu copilul?
— Ascultă, e afacere. Am nevoie de bani pentru un proiect nou. Nu pot să-i țin blocați în beton. Ție, bineînțeles, o să-ți dau partea ta. Partea mea? am repetat eu, privind la Mihăiță, ale cărui degețele se strânseseră în pumni, de parcă ar fi simțit deja primejdia. Vinzi casa în care trebuia să crească fiul tău ca să deschizi o cafenea cu femeia care apare în fotografia aceea?
În receptor s-a lăsat tăcerea, apoi s-a auzit un oftat ușor.
— Ana, tu complici totul. Eu încerc să rezolv frumos. Îți transfer banii și pleci. Oricum îi ai pe părinții tăi.
M-am ridicat încet, m-am apropiat de fântână și am coborât găleata în adânc. Sunetul apei a fost singurul răspuns.
— Bine, am spus în cele din urmă. Vinde.
— Așa te vreau! s-a bucurat el. Știam eu că o să înțelegi.
Am închis, am turnat apa la rădăcina bătrânului măr și m-am întors la fiul meu.
Peste o săptămână a venit transferul. Suma era mai mică decât promisese.
Nu m-am certat.
Iar după încă o lună, când la fereastră a înflorit tufa de liliac, am luat o lopată, am săpat o groapă lângă ea și am plantat un pomișor — un cireș tânăr.
Mihăiță se uita la mine, râdea și bătea din palme.
— O să avem rodul nostru, i-am spus, sărutându-l pe creștet. Casa noastră. Pământul nostru.
Și de atunci nu i-am mai răspuns niciodată la telefon.
Soțul meu nu a venit să mă ia de la maternitate și a plecat în vacanță cu altă femeie.
Nu mi-am văzut fiii de zece ani. Și nu-mi lipsesc deloc.