Fraza fusese rostită calm, egal, aproape fără nicio emoție.
Călin încruntă sprâncenele.
— Ce administrație provizorie?
Femeia deschise dosarul și îi întinse documentele.
— Aseară târziu au fost depuse sesizări privind nereguli financiare, obligații ascunse și operațiuni nejustificate cu activele companiei. A fost inițiată și procedura de blocare temporară a conturilor corporative.
El luă mecanic hârtiile și își plimbă ochii peste rânduri. Textul părea să se miște în fața lui.
— Este o greșeală.
— Mă tem că nu. Există materiale care confirmă situația. Inclusiv corespondență, documente semnate de dumneavoastră și scheme de redistribuire a părților sociale.
Bianca se albi brusc la față.
— Călin… ce înseamnă asta?
El nu răspunse.
Telefonul din mâna lui vibră. Apăruse o notificare nouă.
Mesaj de la bancă: „Operațiunile pe contul dumneavoastră sunt temporar restricționate.”
Imediat veni încă unul. De la e-mailul corporativ. Acces suspendat.
Apoi încă unul. De la Sorin.
„A trebuit să mă retrag. Nu se mai poate opri.”
Călin ridică privirea brusc.
— Unde este fratele meu?
— Domnul Sorin Dumitrescu cooperează cu ancheta, răspunse netulburat unul dintre bărbați. A predat o parte din documente.
Se lăsă o tăcere grea.
Bianca făcu un pas înapoi, de parcă nu mai era sigură că voia să stea lângă el.
— Tu mi-ai spus că totul e curat…
— Taci, șuieră Călin, pierzându-și pentru prima dată în dimineața aceea stăpânirea.
Dar totul fusese deja pus în mișcare.
I s-a propus să îi însoțească pentru clarificarea circumstanțelor. Formal — de bunăvoie.
În realitate — nu mai avea de ales.
În același timp, eu stăteam lângă fereastra apartamentului meu. Acel apartament pe care ei îl împărțiseră deja în mintea lor, fără să mă întrebe.
Dincolo de geam, orașul își vedea de dimineața obișnuită. Mașini, oameni grăbiți, zgomot de stradă. Pe dinafară, totul rămăsese la fel. În mine însă, ceva se mișcase definitiv din loc.
Telefonul era lângă mine.
Mesajul a venit exact când îl așteptam.
„L-au întâmpinat. Procedura a început.”
Am închis ochii pentru o clipă.
Nicio bucurie. Nicio plăcere răutăcioasă.
Doar liniște.
Timp de trei săptămâni nu le citisem doar mesajele. Strânsesem dovezi. Capturi de ecran, copii după contracte, extrase bancare. Totul fusese transmis avocatului. Acționaserăm cu grijă, fără zgomot inutil, pas cu pas. Știam că nu aveam voie să mă grăbesc. Trebuia ca Călin să facă singur ultima mișcare.
Să fie convins că totul îi va reuși.
Biletul de îmbarcare rupt fusese acea mișcare.
Punctul final.
Am deschis încă un mesaj. Era de la avocatul meu.
„Instanța a admis măsurile asigurătorii. Interesele dumneavoastră sunt protejate. Pregătirea pentru împărțirea activelor a început.”
Am expirat încet.
Doisprezece ani de viață.
Nu pot dispărea pur și simplu.
Acum măcar nu aveau să se transforme în gol.
La Viena, lucrurile au evoluat repede.
Călin a încercat să se certe, să apese, să ceară explicații. Mai întâi sigur pe el, apoi iritat, apoi aproape disperat.
Dar documentele erau mai puternice decât cuvintele lui.
Schemele pe care le crezuse impecabile se dovediseră prea încâlcite ca să rămână nevăzute. Transferuri, obligații fictive, încercări de a scoate partea mea din companie — totul devenea limpede dacă știai exact unde să te uiți.
Acum cineva știa.
Stătea într-o cameră rece, muta hârtiile dintr-o parte în alta și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea putere, ci gol.
— Ea a făcut asta, spuse brusc.
Nimeni nu îi răspunse.
Dar răspunsul îl înțelesese deja.
Ana.
Femeia pe care o crezuse slabă. Comodă. Tăcută.
Aceeași femeie care adunase liniștită de pe podea bucățile biletului rupt.
Bianca nu a așteptat.
A plecat la hotel, apoi și-a strâns în grabă lucrurile. Nu a putut plăti camera — cardurile nu treceau. A trebuit să sune cunoștințe, să se justifice, să ceară ajutor.
Până seara, dispăruse din poveste.
La fel de ușor cum intrase cândva în ea.
Eu nu am zburat la Viena.
Nu aveam nevoie.
Mi-am luat fiul de la școală. Am intrat într-o cafenea mică și am comandat ciocolată caldă. El îmi povestea despre ore, despre un prieten, despre un joc nou.
Eu îl ascultam.
Și pentru prima dată după foarte mult timp chiar auzeam fiecare cuvânt.
— Mamă, ești bine? întrebă el deodată.
Am zâmbit.
— Da.
Și era adevărat.
Târziu, în seara aceea, m-a sunat avocatul.
— Totul merge conform planului, îmi spuse. Are probleme serioase. Dar cel mai important este că dumneavoastră sunteți protejată. Partea dumneavoastră este confirmată. Mai mult, există șanse să recuperăm mai mult decât estimasem inițial.
— Eu vreau doar dreptate, am spus încet.
— Uneori, e același lucru, răspunse el.
Am încheiat apelul și m-am apropiat de fereastră.
Undeva departe, într-un alt oraș, viața omului care cândva fusese întreaga mea lume se prăbușea.
Și totuși, ciudat, nu simțeam că pierdusem ceva important.
Dimpotrivă.
Mă recăpătam pe mine.
A doua zi am scos din geantă acele bucăți ale biletului de îmbarcare.
Le-am întins pe masă și le-am netezit cu degetele.