Telefonul a început să sune exact când scoteam tava cu ardei copți din cuptor, iar pe ecran a apărut numele surorii mele, care nu mă suna niciodată în mijlocul zilei fără un motiv serios.
Telefonul a sunat chiar în clipa în care trăgeam afară tava încinsă cu ardei. Pe ecran era numele Ioanei, sora mea, iar ea nu suna niciodată ziua fără o pricină adevărată.
Telefonul a vibrat ascuțit, în timp ce aburul se ridica din tava cu ardei copți. Am văzut numele surorii mele și am simțit imediat că liniștea din casă se rupe.
— Mama e la tine? m-a întrebat ea pe loc, fără niciun „bună”.
I-am spus că nu, iar înainte să închidă am auzit-o respirând ciudat, greu, ca și cum ar fi urcat în fugă scările. Apoi a rostit doar atât:
Am rămas cu mâna pe mânerul fierbinte al cuptorului și nici nu mi-am dat seama că mă ardeam. Pe masă erau două farfurii, îl așteptam pe Radu de la serviciu, iar din oala de pe aragaz mirosea a mărar și roșii. Totul părea obișnuit. Și totuși, aerul s-a umplut de neliniște.
Mama a ajuns mai repede decât credeam, în mai puțin de o oră. Nu a bătut, ca de obicei, ci a descuiat cu cheia de rezervă pe care i-o dădusem „pentru orice eventualitate”, demult, când se născuse Maria. A intrat cu o geantă mare, maro, a lăsat-o în hol și mi-a zâmbit cu zâmbetul acela în care totul fusese deja hotărât pentru tine.
— Ce bine că ești acasă, a spus ea. Am nevoie de semnătura ta. E doar o formalitate.
Mi-a întins un dosar. Printre hârtii ieșea o fotografie veche: eu la optsprezece ani, lângă ea, iar alături tata, în fața blocului cenușiu de la marginea Bucureștiului, unde locuise atunci bunica.
— Ce formalitate? am întrebat.
— Cu apartamentul. Să lămurim totul o dată pentru totdeauna. Fratele tău are mare nevoie, știi și tu.
Asta m-a ars mai rău decât tava. Nu cererea, ci felul în care o spusese. Ca și cum eu ar fi trebuit să știu deja. Ca și cum numele meu de pe acte era doar provizoriu, până când ei decideau ce să facă, de fapt, cu viața mea.
— De ce nu mi-ai spus la telefon? am întrebat încet.
— Pentru că tu știi doar să faci scene, a mormăit mama, aranjând fața de masă de parcă venise într-o vizită normală. E ceva al nostru, de familie. Trebuie să ajuți.
Atunci a intrat Radu. A văzut dosarul, s-a uitat la mine și s-a oprit în prag, cu o pungă de pâine în mână.
— Am venit într-un moment prost? a întrebat.
Mama nici măcar nu s-a întors spre el.
— Asta e între mamă și fiică.
Cel mai dureros a fost că el a tăcut. A pus pâinea pe masă și a rămas să mă privească, de parcă aștepta să vadă dacă mă scufund sau ies singură la suprafață. Tăcerea aceea m-a apăsat mai greu decât toată scena lor.
Am citit încă o dată documentele. De una dintre foi era prins cu agrafă un bilețel, scris de mâna lui Andrei: „Nu te mai da victimă, tu ai deja totul”.
M-am uitat la mama și, pentru prima dată, n-am mai văzut femeia obosită care ținea familia în picioare. Am văzut omul care, o viață întreagă, luase de la un copil ca să astupe golurile celuilalt. Eu eram cea comodă. Cea care „înțelege”. Mereu eu.
— Deci voi ați hotărât deja pentru mine? am întrebat.
— Nu începe, mi-a răspuns ea.
— Ba tocmai acum încep.
M-am ridicat, i-am dat dosarul înapoi, iar fotografia a alunecat pe podea. Am ridicat-o și am pus-o peste acte.
— Așa arată familia ta? am întrebat calm. Să intri cu cheia mea, să mă minți și să aștepți să-ți mulțumesc?
Mama a pălit.
— Spui lucruri îngrozitoare.
— Iar tu faci lucruri și mai îngrozitoare.
S-a lăsat o liniște grea, în care până și ceasul părea că ticăie cu reproș. Din bucătărie venea miros de ardei puțin arși. Radu s-a apropiat în cele din urmă și a spus:
— Îmi pare rău, dar ar fi mai bine să plecați.
Mama l-a privit de parcă el era trădătorul familiei, nu ea. A strâns hârtiile, le-a îndesat în geantă și s-a oprit în hol, lângă ușă.
— Într-o zi o să-ți pară rău, a spus.
Am deschis ușa larg.
— Poate. Dar nu o să-mi pară rău că nu m-am trădat pe mine.
După ce a plecat, am stat mult timp fără să spun nimic. Am înțeles un adevăr amar: unii numesc presiunea iubire doar fiindcă așa le este mai comod. Iar în clipa în care nu mai cedezi, devii imediat omul rău.
Am greșit eu că am refuzat? Sau ea a trecut limita în momentul în care și-a băgat cheia în încuietoarea mea?
Telefonul sunase exact când scoteam tava cu ardei din cuptor, iar pe ecran apăruse numele surorii mele, cea care nu mă căuta niciodată ziua fără un motiv serios.
Soțul meu spusese că îi era rușine să privească ce se întâmpla, dar apoi a rămas încremenit de șoc.