Marina s-a ridicat în cele din urmă în picioare, ajustându-și rochia decolorată cu o expresie de dezgust pe față.
„Am rămas doar pentru copilul pe care l-am avut”, cuvintele ei erau glaciale și s-a întors mai mult spre mine decât spre Serghei. — «Dar să nu crezi că am de gând să merg mai departe. Ești pe cont propriu acum, Sergei.»
Cu aceste cuvinte, s-a întors și a plecat, călcâiele ei pocnind puternic pe trotuarul ud. Sergei se uita fix după ea, dar nici măcar nu a încercat să o oprească.
Arăta ca un om care a pierdut totul și abia apoi s-a întors spre mine.
„Lena, te rog”, i-a tremurat vocea. — «Lasă-mă să văd copiii. Mi-e atât de dor de ei. Mi-e dor de noi.»
M-am holbat la el mult timp, încercând să văd măcar o umbră a omului pe care îl iubeam cândva. Dar tot ce am văzut a fost un străin care schimbase totul pentru nimic.
Am scuturat din cap.
„Dă-mi numărul tău, Serghei”, i-am spus ferm. — «Dacă copiii vor să vorbească cu tine, te vor suna chiar ei. Dar nu te întorci la mine acasă.»
Fața i s-a contorsionat de durere, dar a dat din cap. Cu mâinile tremurânde, a scos o bucată de hârtie și a notat numărul.
„Mulțumesc, Lena”, a murmurat el. — „Aș aprecia dacă ar suna.”
Am băgat bucata de hârtie în buzunar fără să mă uit la ea și m-am întors să plec.
În timp ce mă întorceam la mașină, un sentiment ciudat de finalitate m-a cuprins. Nu era răzbunare. Era realizarea faptului că nu aveam nevoie ca Sergei să-și regrete greșelile pentru a merge mai departe.
Eu și copiii mei construisem o viață plină de iubire și rezistență, și nimeni nu ne putea lua asta.
Și pentru prima dată în ultimii ani, am zâmbit. Nu din cauza căderii lui Sergei, ci pentru cât de departe am ajuns.