— Dar cum ai vrut? CUM? Elena izbi cu pumnul în masă. Eu treizeci de ani am ținut casa asta în picioare! Pentru tine! Pentru copii! Mi-am îngropat munca, mi-am îngropat viața! Și tu îmi spui că nu sunt interesantă!
— Elena, calmează-te…
— Nu mă calmez! Se mișca prin bucătărie ca o fiară prinsă în cușcă. Îți calc cămășile, îți fac ciorbe, îți spăl rufele, strâng după tine! Iar tu vorbești cu colegele „despre altceva”!
— N-a fost decât ea.
— Doar ea? Chiar acum îmi spui „doar ea”? Elena se opri în loc. Câte au fost înainte?
— N-a fost nimeni!
— Minți! Se apropie de el până aproape îi simți respirația. De câte ori ai întârziat la „serviciu”? Câte „ședințe” ai avut? Câte „petreceri de firmă”?
— Era muncă!
— Muncă? Ca munca de azi cu Cristina?
Mihai lăsă capul în jos.
— Elena, eu te iubesc. Sincer. Tu ești cea mai apropiată de mine.
— Apropiată? Elena râse amar. Ca o pereche de papuci vechi, nu?
— Nu știu cum să vorbesc cu tine!
— Dar eu cum să vorbesc? CUM? Lacrimile izbucniră deodată, curgând fără oprire. Ți-am dat toată viața mea! Toată! Iar tu ce faci? Cauți femei tinere?
— Nu caut! Cristina singură…
— Singură ce? Singură a intrat în halatul meu? Singură te-a luat de mână? Singură a pus paharele pe masă?
Mihai nu răspunse.
— Răspunde! strigă Elena. Singură?
— A fost… de amândoi, scăpă el.
Elena duse mâna la piept. Cuvintele lui o loviseră mai tare decât orice palmă.
— Deci și tu ai vrut. Deci tu pe ea…
— Elena, nu începe.
— Ba da, încep! De cât timp durează? CÂT?
— Trei luni.
Elena se prăbuși pe podea, lângă masă. Trei luni. Trei luni el o privise în ochi, o sărutase seara, îi spusese că o iubește. Și în tot timpul acesta fusese cu ea.
— Ne-am văzut rar, încercă Mihai să spună.
— Rar? Deci v-ați văzut! Elena se ridică sprijinindu-se de scaun. Gata. S-a terminat!
— Unde te duci?
— Nu e treaba ta! Oriunde, numai departe de tine!
Porni spre hol. Mihai veni după ea, împiedicându-se aproape de papucii de casă.
— Elena, rămâi! Vorbim dimineață! Cu mintea limpede!
— Cu mintea limpede? Elena își trăgea paltonul pe ea cu mâini tremurătoare. Eu de acum înainte o să am toată viața pentru minte limpede!
— Nu pleca, te rog!
Se întoarse. Mihai stătea în maiou, cu pantaloni scurți uzați, chelind, cu burta revărsată ușor peste elastic. Dintr-odată nu i se mai păru nici puternic, nici indispensabil. I se păru jalnic.
— Știi ceva? spuse ea. Du-te la Cristina ta. Vorbiți „despre altceva”.
Elena trânti ușa și coborî scările în fugă. Nu luă liftul. Se temea că Mihai o va ajunge din urmă.
Afară era frig. Aerul nopții îi tăie obrajii umezi. Unde să meargă? La Ioana nu putea; ar fi trezit copilul. La mama era prea departe, ultimul tren plecase de mult.
Atunci își aminti de Mariana, prietena ei din tinerețe. Locuia la câteva străzi distanță. O sună.
— Elena? Ce-ai pățit la ora asta? se auzi vocea somnoroasă a Marianei.
— Mariana, pot veni la tine? Am mare nevoie.
— Sigur că da. Ce s-a întâmplat?
— Îți spun când ajung.
În taxi, Elena privea luminile rare ale orașului și nu simțea aproape nimic. Treizeci de ani. O viață întreagă. Și ce rămăsese din ea? Gol. Rușine. Trădare.
Mariana îi deschise ușa într-un halat șifonat, cu părul prins la întâmplare.
— Intră. Pun ibricul pe foc. Spune.
Elena îi povesti tot. De la mesajul cu inimioară până la halatul aruncat pe scaun. Mariana ascultă fără să o întrerupă, clătinând din cap tot mai apăsat.
— Un nemernic, concluzionă ea. Toți se cred stăpâni pe viața femeii de lângă ei.
— Mariana, eu nu știu ce să fac.
— Ce să faci? Divorțezi și gata.
Elena își strânse palmele una într-alta.
— E ușor de spus.
— Tocmai pentru că știe că ți-e greu, crede că o să înghiți orice.
În noaptea aceea nu dormi. Zăcu pe canapeaua Marianei, cu ochii deschiși, și își derulă viața înapoi. Cum îl cunoscuse pe Mihai la facultate. Cum îi adusese flori la prima întâlnire. Cum născuse copiii. Cum el începuse, încet, să vină tot mai târziu de la serviciu.
Când se stricase totul? Cu doi ani în urmă observase clar că se răcise. Vorbea mai puțin, o atingea mai rar, se uita prin ea ca printr-o perdea. Ea crezuse că e criza vârstei.
Dar el doar își găsise pe cineva mai tânără.
Dimineață o sună pe Ioana.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Tata m-a sunat, te caută.
— Spune-i tatălui tău că sunt la tanti Mariana. Și că am nevoie să mă gândesc.
— La ce să te gândești?
— Îți explic mai târziu, fata mea.
Mihai o sună toată ziua. Elena nu răspunse. Seara, el veni la Mariana.
— Elena e aici? întrebă din prag.
— Este, răspunse Elena, ieșind pe hol. Ce vrei?
— Să vorbim. Omenește.
— Vorbește.
— Elena, am terminat cu Cristina. Gata. Nu o mai văd niciodată.
— Da, sigur. Până la următoarea Cristina.
— Nu va exista următoarea! Jur!
Elena îl privi atent. Avea fața obosită, cămașa mototolită, ochii roșii. Probabil că în clipa aceea chiar vorbea sincer. Dar sinceritatea lui venise după ce fusese prins.
— Mihai, m-am gândit, spuse ea încet. Am cincizeci și cinci de ani. Poate a venit vremea să trăiesc și pentru mine.
— Cum adică pentru tine?
— Așa. O să-mi caut de lucru. O să văd lumea, cât pot. O să mă întreb ce vreau eu. Nu doar ce vrei tu.
— Elena, dar noi suntem familie.
— Familie? Ea zâmbi trist. Familie înseamnă doi oameni. Nu unul care trăiește cum îi place și altul care strânge în urma lui.
— Mă schimb!
— Știi ce? O să stăm separat o vreme. Ne gândim fiecare la viața lui.
— Asta înseamnă divorț?
— Înseamnă pauză. Dacă o să înțelegi că ai nevoie de mine nu doar ca bucătăreasă și spălătoreasă, vii și îmi arăți asta. Dacă nu… Elena ridică din umeri. Atunci n-a fost să fie.
Mihai rămase nemișcat. După câteva clipe, dădu încet din cap.
— Bine. Dar o să lupt pentru tine.
— Vom vedea.
El plecă. Mariana o cuprinse pe Elena în brațe.
— Ai făcut bine. Foarte bine.
— Mi-e frică, Mariana.
— Normal că ți-e frică. Dar măcar acum ești cinstită cu tine.
Elena se apropie de fereastră. Afară ploua mărunt, fără grabă. O viață nouă începea. La cincizeci și cinci de ani. Părea absurd, desigur. Dar poate tocmai asta era șansa ei.
Mâine avea să caute un loc de muncă. Apoi avea să meargă la mama și să vorbească cu ea cu adevărat, nu doar despre pastile și supă. De multă vreme nu mai stătuseră de vorbă suflet lângă suflet.
După aceea, avea să vadă. Poate Mihai avea să se trezească la realitate. Poate nu. Poate ea avea să descopere că poate trăi și fără el.
Important era să învețe, în sfârșit, să trăiască și pentru sine. Nu numai pentru ceilalți.
Ploaia bătea ușor în geam. Elena zâmbi. Pentru prima dată după o zi întreagă.