De la prima întâlnire, mi-am dat seama că soacra mea nu era încântată de mine. Mă scruta ca și cum aș fi fost o candidată necalificată. Și, într-un fel, exact așa mă percepea.
„Trebuie să dovedești că ești demnă de fiul meu”, mi-a spus într-o seară, cu toată seriozitatea. „Soția trebuie să fie pentru el ca o a doua mamă”.
Am crezut că glumește. Dar nu era așa.
Când ne-am logodit, totul a devenit și mai rău. A început să se comporte cu mine ca și cum aș fi fata ei personală de serviciu – mă trimitea să fac cumpărături, să organizez bucătăria, chiar și să împăturesc rufele. „Trebuie să înveți să faci asta exact ca mine”, îmi spunea, verificându-mi munca.
Am suportat asta, gândindu-mă că totul se va calma după ce ne vom căsători. Dar nu s-a întâmplat așa.
Odată mi-a spus: „Trebuie să porți părul în bucle moi, ca mine. Fiul meu preferă așa”.
Am privit-o fix. „El nu a spus niciodată asta”.
Ea a zâmbit – satisfăcută, sigură pe ea. „Sigur că nu a spus. A crescut văzând părul meu așa. Este ceea ce este obișnuit. Este ceea ce îi place”.
Asta era. În acel moment am înțeles că nu era vorba despre a mă integra în familie. Era vorba despre faptul că ea voia să se recreeze prin mine.
Și când i-am povestit în sfârșit logodnicului meu despre asta, reacția lui mi-a spus tot ce voiam să știu.
A suspinat, și-a frecat tâmplele și a spus: „Reacționezi prea violent”.
„Exagerezi?”, am repetat, ridicând vocea. „Mama ta, de fapt, vrea să mă transforme în ea! Și tu nu înțelegi cât de înfricoșător este asta?”
El a dat din cap, iritat. „Ea vrea doar să avem o căsnicie fericită. Știe că asta ajută. A fost soția perfectă pentru tatăl meu.”
Aproape că am râs de cât de orb era. „Dar a fost așa? Sau pur și simplu controla toate aspectele vieții tatălui tău?”
În acel moment, expresia feței lui s-a schimbat. A apărut o umbră de îndoială. O clipă de ezitare. Dar, în loc să aprofundeze, a respins-o. „Ea doar încearcă să ajute. Nu poți aprecia asta?”
Am simțit că ceva s-a rupt în mine. Dacă el nici măcar nu poate recunoaște existența problemei, ce viitor putem avea noi?
Picătura care a umplut paharul a fost săptămâna în care, venind acasă, am găsit un pachet de la soacra mea. Înăuntru era o rochie. Nu doar o rochie, ci o copie exactă a celei pe care o purtase la nunta familiei cu mulți ani în urmă. În biletul atașat scria: „M-am gândit că ți se potrivește perfect! Este clasică, la fel ca cea pe care am purtat-o eu. Fiului meu o să-i placă”.
L-am privit îngrozită. Nu era doar o chestiune de control. Era vorba de a mă șterge de pe fața pământului și de a mă înlocui cu ea.
I-am arătat rochia logodnicului meu, sperând că va înțelege în sfârșit. Dar el a ridicat din umeri. „Frumoasă rochie”.
În acea seară am luat o decizie. Nu aveam de gând să-mi irosesc viața încercând să fiu altcineva. Dragostea trebuie să fie un parteneriat, nu o supunere. Dacă nu a putut să-i țină piept mamei sale acum, nu o va putea face niciodată. Iar eu refuzam să trăiesc în umbra altcuiva.
Mi-am strâns lucrurile și am plecat. Nu a fost ușor. A fost al naibii de dureros. Dar, ieșind din casă, am simțit ceva ce nu mai simțisem de foarte mult timp.
Ușurare.
Și lecția? Dacă cineva te iubește, trebuie să te iubească pe TINE, nu pe versiunea ta care corespunde așteptărilor altcuiva. Nu permiteți niciodată nimănui să vă ștergă individualitatea de dragul unei relații. Ești suficientă așa cum ești.
Dacă această poveste v-a impresionat, nu uitați să dați like și să o distribuiți. Ați avut de-a face cu o soacră controlatoare? Haideți să discutăm despre asta în comentarii!
