M-am oprit în prag, am luat cheile și m-am întors spre ea.
— Undeva unde nu sunt tratată ca o servitoare.
Ușa s-a închis în urma mea încet, aproape fără zgomot. Dar înăuntrul meu parcă s-a auzit un zăvor care a căzut definitiv.
Afară era răcoare. Aerul dimineții m-a trezit mai bine decât orice cafea. Mergeam fără o direcție anume, doar înainte, încercând să-mi adun gândurile. Cuvintele ei îmi răsunau iar și iar în minte, amestecate cu oboseala, cu lipsa de somn și cu furia care se strânsese în mine prea mult timp.
Telefonul a vibrat în buzunar. Andrei.
Am privit ecranul câteva secunde, apoi am răspuns.
— Unde ești? — a întrebat el imediat, fără să salute.
— Am ieșit.
— Mama spune că ai făcut scandal.
Am pufnit scurt, dar nu era nici urmă de zâmbet în asta.
— Firește. Așa îi convine ei.
El a oftat greu.
— Ascultă, mai rabdă și tu puțin. Nu au venit pentru mult timp.
M-am oprit în mijlocul trotuarului.
— Trei săptămâni înseamnă „puțin”?
— Ei… încă un pic, — a spus el nesigur. — Știi și tu ce fel de fire are.
— Iar firea mea o știi? — am întrebat în șoaptă.
A tăcut.
— Eu muncesc nopțile ca să plătim apartamentul ăsta. Nu dorm ca să putem trăi normal. Iar dimineața sunt trezită cu țipete și mi se explică cum ar trebui să exist. Ți se pare normal?
— Ea vrea doar să fie bine…
— Pentru cine? — l-am întrerupt. — Pentru ea?
Tăcerea s-a așezat din nou între noi.
— Nu mă întorc până nu se schimbă ceva, — am spus până la urmă.
— Cum adică nu te întorci? — în vocea lui a apărut neliniștea.
— Exact așa cum am spus.
Am închis apelul fără să mai aștept răspunsul.
Timpul curgea încet. Stăteam într-o cafenea mică, cu palmele strânse în jurul unei cești de cafea, și pentru prima dată după multe zile simțeam liniște. Nimeni nu cerea nimic. Nimeni nu dădea ordine. Nimeni nu intra peste mine în propriul meu spațiu.
Spre prânz, telefonul s-a aprins din nou.
De data aceasta era un mesaj.
„Poți să te întorci? Trebuie să vorbim.”
Am privit ecranul, apoi am pus telefonul lângă ceașcă. Nu aveam niciun motiv să mă grăbesc.
M-am întors acasă abia seara. Scara blocului m-a întâmpinat cu răcoarea ei cunoscută și cu mirosul cinei altora. Urcam treptele încet, ca și cum mi-aș fi oferit timp înaintea unui pas important.
Ușa s-a deschis aproape imediat, de parcă cineva mă așteptase chiar acolo.
În prag stătea Andrei. Arăta obosit și pierdut.
— Bună, — a spus încet.
Am intrat fără să scot un cuvânt.
În apartament era o liniște neobișnuită. Nici voci ridicate, nici zăngănit de vase.
— Unde sunt? — am întrebat, dându-mi jos geaca.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Își strâng lucrurile.
Mi-am ridicat privirea spre el.
— Ce?
— Le-am cerut să plece, — a adăugat el, evitând încă să mă privească drept în ochi. — Astăzi.
Pentru o secundă, inima mi s-a oprit parcă în loc.
Din cameră s-a auzit un foșnet. Pe podea a trecut huruitul unei valize pe roți. Doamna Elena a ieșit pe hol, cu buzele strânse într-o linie subțire. În urma ei a apărut domnul Nicolae, ținând în tăcere o geantă de voiaj.
Ea mi-a aruncat o privire scurtă, ascuțită, neplăcută, dar fără siguranța aceea arogantă de până atunci.
— Ei bine, — a spus sec. — Stăpâna casei și-a atins scopul.
Am tăcut.
Andrei stătea lângă mine încordat, ca un om prins între două focuri.
— N-am înțeles că lucrurile sunt chiar atât de… — a început el, dar nu a terminat.
L-am privit liniștită.
— Acum ai înțeles.
În apartament s-a lăsat din nou liniștea, numai că de data asta era altfel. Nu grea, nu apăsătoare. Mai degrabă goală. Ca un spațiu rămas liber înainte de ceva nou.
Doamna Elena a fost prima care a rupt pauza aceea fragilă. Și-a aranjat șalul pe umeri, de parcă voia să plece nu oricum, ci păstrând ultimele resturi de demnitate pe care le mai putea strânge.
— Hai, Nicolae, — a aruncat ea tăios, fără să se uite nici la mine, nici la fiul ei.
Socrul meu a dat din cap în tăcere. Nu a spus nimic, ca și cum înțelegea că orice cuvânt ar fi fost de prisos. Valiza a scârțâit din nou pe podea, iar după câteva secunde ușa s-a închis în urma lor. De data aceasta, tare, limpede, ca punctul pus la capătul unei fraze lungi și epuizante.
Am rămas în hol, nemișcată. Totul se întâmplase prea repede, și totuși simțeam că momentul acesta se pregătise de mult.
Andrei a expirat încet și s-a sprijinit de perete.
— S-au supărat, — a spus el încet.
M-am uitat calm la el.
— Au dreptul.
A dat din cap, dar în ochii lui încă se vedea deruta.
— Chiar nu am crezut că se va ajunge aici.
— S-a ajuns exact acolo unde ai lăsat lucrurile să ajungă, — i-am răspuns fără răutate, doar spunând lucrurilor pe nume.
Și-a plecat privirea.
O vreme nu am spus nimic. Apartamentul părea ciudat de gol. Până și aerul se schimbase, devenise mai ușor, mai curat. Am mers în bucătărie și am început să strâng vasele împrăștiate. Nu pentru că „așa se cuvenea”, ci pentru că era din nou casa mea, iar acum eu hotăram ce fac și când fac.
Andrei stătea în cadrul ușii și mă privea.
— Ești supărată pe mine? — a întrebat cu grijă.
Am pus cana în chiuvetă și m-am întors spre el.