— Și ce ai hotărât?
— Nu va exista nicio nuntă. Oana își îndreptă umerii. Ieri i-am dat inelul înapoi. Dacă nu este capabil să stea lângă mine atunci când sunt tratată nedrept, înseamnă că nu este de partea mea. Este împotriva mea.
Andreea întinse mâna peste masă. Oana o privi o secundă, apoi o prinse strâns.
— Ai vorbit cu mama? întrebă Andreea.
— Da. I-am povestit tot. Știi ce mi-a răspuns?
— Ce?
— „La ce te așteptai? Așa este viața. Trebuie să înduri.” Am întrebat-o: „Așa cum ai îndurat și tu?” Iar ea mi-a spus: „Eu nu am îndurat. Eu am dat ordine. Pentru că am ajuns la vârsta la care am dreptul.” Atunci am înțeles ceva important.
— Ce anume?
— Mama nu a vrut niciodată să fiu fericită. A vrut doar ca lanțul să nu se rupă. Ca următoarea persoană să sufere din nou și apoi să transmită mai departe aceeași durere. Ca pe o moștenire nedorită, pe care nimeni nu a cerut-o vreodată.
Mihai se ridică și formă numărul mamei sale. Mariana răspunse după al treilea apel.
— Te ascult.
— Oana este aici. Ne-a povestit despre Radu și despre discuția voastră.
— Și?
— Ai pierdut o fiică exact așa cum era să-ți pierzi fiul. Îți dai seama?
— Nu am pierdut pe nimeni. Voi plecați singuri de lângă mine.
— Nu, mamă, spuse Mihai apăsat. Nu plecăm nicăieri. Doar încetăm să mai mergem acolo unde nu suntem respectați. Sunt lucruri complet diferite.
Închise telefonul.
O săptămână mai târziu, sună Rodica. Nu pe Mariana, ci pe Andreea. Vocea ei era neobișnuit de joasă și de blândă.
— Andreea, sunt Rodica. Te rog, nu închide.
— Vă ascult.
— În ziua aceea, la masă, am greșit. Am stat acolo și am considerat că totul se întâmplă așa cum trebuie, pentru că odinioară bunica soțului meu se purta exact la fel cu mama mea. Mai târziu am ajuns să fac și eu același lucru cu nora mea. Apoi Cristina, soția fiului meu, a încetat să mai vină la mine. De trei ani nu-mi văd nepoata. Abia acum, după toată povestea aceasta, am înțeles că Cristina nu a fost vinovată. Eu am fost.
— De ce îmi spuneți mie toate acestea? întrebă Andreea.
— Pentru că ai fost singura care nu s-a temut să ne spună adevărul în față. Și soțul tău a avut același curaj. Mariana nu se va schimba, o cunosc prea bine pe sora mea. Dar vreau să știi că eu nu o mai susțin.
Andreea îi mulțumi și încheie convorbirea.
Mai trecu o lună. Doamna Mariana observă că telefonul ei amuțise cu totul. Oana nu o mai suna. Își închiriase o cameră într-o zonă îndepărtată a orașului și încerca să-și reconstruiască viața. Nici Mihai nu o căuta; aștepta ca primul pas să vină din partea ei. Rodica păstra tăcerea, rușinată de anii în care nu avusese curajul să se opună.
Într-o zi, Mariana deschise sertarul mesei și scoase lista aceea. Douăsprezece puncte tipărite cu litere mici și precise. Lângă ea așeză pagina ruptă din carnețelul Andreei și începu să recitească ambele texte.
Pentru prima dată le privi cu adevărat una lângă cealaltă. Atunci înțelese ceea ce toți ceilalți văzuseră de la început: conținutul celor două liste era același. Se schimba doar persoana căreia îi erau adresate.
Lista ei era la fel de umilitoare ca răspunsul Andreei. Niciun om întreg la minte nu ar fi acceptat să îndeplinească vreuna dintre ele.
Doamna Mariana stătea singură la masa goală, în mijlocul apartamentului devenit brusc prea mare. În fața ei se aflau două foi de hârtie de care nu mai avea nevoie nimeni. Tăcerea din jur era atât de densă, încât ticăitul regulat al ceasului de pe perete suna aproape asurzitor.