— Ai slăbit, a spus el. Nu era întrebare, ci constatare.
Am ridicat doar din umeri. Era mai ușor decât să-i explic că în săptămâna aceea parcă ieșisem din propriul trup și mă întorsesem în el altfel — mai ușoară, dar nu mai liberă.
Și-a turnat apă într-un pahar, a băut și s-a întors spre geam. Stăteam unul lângă altul fără să ne privim, iar între noi atârna o tăcere nu apăsătoare, ci goală, ca un coridor lung fără uși.
Mi-am dat seama, dintr-odată, că nu observasem niciodată felul în care tăcea el. Liniștea lui era densă, aproape materială; nu purta în ea nici așteptare, nici sens ascuns. Pur și simplu exista — ca dulapul, ca pereții, ca masa.
Iar pe fundalul ei, cealaltă tăcere — cea de la mare, vie, respirând, plină de pauze și lucruri nerostite — părea acum aproape imposibilă.
— Încălzesc cina, am spus, doar ca să umplu cumva spațiul dintre noi.
El a dat din cap.
Mă mișcam prin bucătărie încet și cu grijă, ca și cum lângă mine s-ar fi aflat ceva fragil și nevăzut, pe care l-aș fi putut atinge din greșeală. Toate obiectele păreau ușor mutate, deși mintea îmi spunea că nimic nu se schimbase.
Când am deschis sertarul ca să iau tacâmurile, plicul era exact acolo unde îl pusesem. Dar acum nu mai părea un lucru întâmplător, ci centrul în jurul căruia începea să se așeze o realitate nouă.
Am trântit sertarul prea tare.
Soțul meu s-a întors.
— E totul în regulă?
— Da, doar că… m-a obosit drumul.
A dat din cap încă o dată, dar în privirea lui a licărit ceva asemănător îndoielii — rapid, ca o scânteie, și imediat stins.
Cina a trecut aproape în tăcere. Am vorbit despre lucruri obișnuite — serviciu, știri, mărunțișuri de casă. Răspundeam mecanic, ca și cum recitam un text învățat demult pe de rost. Doar o singură dată m-am poticnit, când m-a întrebat:
— Era multă lume pe plajă?
— Nu, am spus. Aproape nimeni.
Era adevărat.
Și, în același timp, nu era.
Noaptea nu am reușit mult timp să adorm.
Camera mi se părea prea cunoscută, prea clară în marginile ei. Stăteam întinsă pe spate, priveam tavanul și ascultam respirația soțului meu — egală, adâncă, sigură. Semăna cu un metronom care măsura un timp ce nu-mi mai aparținea.
Am închis ochii.
Și aproape imediat am văzut apa.
Nu ca pe o amintire, ci ca pe o senzație — rece, grea, învăluitoare. Iar înăuntrul ei mai era ceva. O prezență. Nu lângă mine — mai adânc, ca și cum trăia chiar în amintire.
Am deschis ochii brusc.
În cameră era întuneric.
Dar nu de tot.
Pe sub ușa spre hol se strecura o dungă slabă de lumină.
Am ascultat.
Tăcere.
Aceeași — nouă.
M-am ridicat cu grijă, încercând să nu-l trezesc pe soțul meu, și am ieșit pe hol.
Lumina venea din bucătărie.
Îmi aminteam precis că o stinsesem.
Inima, ciudat, nu a început să bată mai repede. Dimpotrivă, lovea prea calm, de parcă ceea ce se întâmpla nu cerea nicio reacție din partea ei.
M-am apropiat de bucătărie și am încremenit în prag.
Mai întâi am văzut masa.
Apoi scaunul.
Și abia după aceea — plicul.
Nu mai era în sertar.
Era pe masă.
Lângă el — fotografia.
Am făcut un pas.
Apoi încă unul.
Aerul se îngroșase, ca înainte de furtună.
Fotografia era întoarsă cu fața în sus.
Dar nu mai era aceeași fotografie.
Am înțeles asta imediat — nu cu mintea, ci printr-un șoc lăuntric, ca atunci când o melodie cunoscută se aude brusc într-o altă tonalitate.
În poză stăteam în continuare lângă apă.
Aceeași seară.
Aceeași întoarcere a capului.
Numai că acum el era lângă mine.
Limpede.
Aproape.
Mâna lui o atingea pe a mea — nu mă ținea, doar mă atingea ușor, ca și cum verifica dacă sunt reală.
Nu privea spre obiectiv.
Mă privea pe mine.
M-am aplecat mai aproape.
Și numai atunci am văzut încă un detaliu.
În reflexia apei nu mai exista silueta tulbure.
Acolo ne reflectam amândoi.
Iar în spatele nostru — gol.
Fără orizont.
Fără țărm.
Ca și cum marea nu se mai termina nicăieri.
M-am îndreptat încet.
Și în clipa aceea, în spatele meu, s-a auzit o voce:
— Până la urmă ai deschis.
M-am întors.
El stătea în ușă.
Același.
În aceleași haine în care îl văzusem în ultima seară de la mare.
Uscat.
Liniștit.
Ca și cum distanța și timpul nu erau decât niște convenții pe care hotărâse să nu le ia în seamă.
Nu am țipat.
Nu m-am retras.
Doar mă uitam la el, încercând să înțeleg ce anume se schimbase atât de mult în mine încât toate acestea deveniseră posibile.
— Cum ai… am început, dar el a clătinat abia perceptibil din cap.
— Nu asta e întrebarea cea mai importantă.
A făcut un pas spre mine, iar podeaua nu a scârțâit sub tălpile lui.
— Ai crezut că poți lăsa totul acolo, a spus încet. Dar ai adus asta cu tine.
— Ce anume?
M-a privit așa cum mă privise și atunci: atent, prudent, aproape cu grijă.
— Pe tine.
Cuvântul a căzut neașteptat de greu.
Mi-am coborât privirea spre fotografie.
Apoi m-am uitat din nou la el.
— Nu e posibil, am spus, dar vocea mea nu mai avea nicio siguranță.
— Ai văzut deja imposibilul, mi-a răspuns. Doar că încă îl numești altfel.
În dormitor a scârțâit patul.
Soțul meu.
M-am întors spre sunet, iar când am privit din nou spre bucătărie, el dispăruse.