— Lenă, cum ești? a întrebat fără să o privească în ochi.
— Tu ce crezi? a răspuns ea încet. Mama ta tocmai a cerut să-i dau verigheta Anei, iar tu ai tăcut.
— Știu, și-a trecut el mâna prin ceafă. Doar că… înțelegi și tu cum e ea. Mai bine să trecem peste.
— Să trecem peste? l-a privit Elena cu neîncredere. Nu a fost o remarcă întâmplătoare, a fost o poruncă directă să dau ceva ce-mi e drag. Și tu îmi ceri să facem ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic?
— Nu, desigur, s-a apropiat el încercând s-o îmbrățișeze, dar ea s-a tras înapoi. Nu vreau scandal. Hai să terminăm seara, iar după aceea o să vorbesc serios cu ea.
— Ca data trecută? Și ca data de dinainte? a râs amar Elena. De fiecare dată promiți că discuți, dar nimic nu se schimbă.
A pus cupele pe tavă și a spus răgușit:
— Știi ceva? Du tu desertul. Eu mă retrag puțin. Mă doare capul.
A ieșit din bucătărie ținându-se dreaptă cu greu, a trecut în sufragerie și le-a zâmbit oaspeților:
— Îmi pare rău, nu mă simt prea bine. Mihai aduce desertul. Poftă bună.
Apoi s-a închis în dormitor și a tras ușa după ea.
După aproape o oră, Elena i-a auzit pe invitați cum își luau rămas-bun. Plecarea lor a fost grea, stângace. Când ușa de la intrare s-a închis în urmă, apartamentul a rămas cufundat în liniște.
Mihai a bătut încet în ușa dormitorului:
— Elena, pot să intru?
Ea n-a răspuns, iar el a deschis cu grijă. Elena stătea pe marginea patului și se uita pe fereastră.
— Au plecat? a întrebat fără să se întoarcă.
— Da, a spus Mihai, așezându-se lângă ea. Ana și-a cerut scuze pentru mama. Și Radu la fel. Le-a fost foarte stânjenitor.
— Ție? s-a întors Elena spre el. Ție ți-a fost stânjenitor?
Mihai s-a ridicat încet, a mers la fereastră și, privind luminile tremurătoare ale orașului, a înțeles că a venit vremea să aleagă: să rămână în umbra așteptărilor altora sau, în sfârșit, să decidă singur unde începe fericirea lui.