Elena rămăsese nemișcată lângă masa din bucătărie, incapabilă să-și desprindă privirea de la brățara mică de plastic prinsă de mânuța bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se lăsase o liniște atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Andrei.
Femeia citi încă o dată inscripția — și simți cum i se răcește tot trupul.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea abia auzit.
Andrei se încruntă.
— Ce scrie acolo?
Elena ridică încet spre soțul ei ochii înspăimântați.
— Numele mamei… aici e trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Ioana…
Camera păru dintr-odată prea mică și fără aer. Andrei își amintea perfect numele acela. Ioana fusese sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări ciudate. O căutase tot satul: venise poliția, vecinii fuseseră întrebați, pădurea și malul râului fuseseră scotocite pas cu pas. Dar fata parcă intrase în pământ.
Iar după o lună, lângă apă, îi găsiseră haina.
Atunci toți au crezut că Ioana se înecase.
Elena se prăbuși greu pe scaun.
— Aici e data nașterii… ziua de azi… — spuse ea cu voce tremurată. — Dar e imposibil. Ioana a dispărut acum trei ani…
Copilașul începu să plângă încetișor. Andrei îl ridică atent în brațe și începu să-l legene.
— Poate e doar o coincidență?
Elena clătină brusc din cap.
— Nu. Scrie complet: „Ioana Maria Popescu”. E ea.
Deodată, dincolo de fereastră, poarta scârțâi și se izbi puternic. Amândoi tresăriră.
Andrei se apropie repede de geam și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul clătina bătrânul măr.
— Nu-mi place deloc povestea asta, — murmură el încet. — Copilul n-a fost lăsat în cimitir la întâmplare.
Elena tăcea. În minte îi reveniră zilele de acum trei ani. Pe atunci, Ioana era cu totul alta — veselă, luminoasă, gălăgioasă. Bărbații din sat aproape își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie, fata venise la sora ei plângând în hohote și rostise o frază ciudată:
„Dacă mi se întâmplă ceva — să nu ai încredere în nimeni”.
Atunci Elena crezuse că sora ei se certase doar cu vreun pretendent.
Iar peste o săptămână, Ioana dispăruse.
Bebelușul scânci din nou. Elena îl luă cu grijă în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi — atent, serios, de parcă ar fi înțeles tot ce se întâmpla.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Andrei oftă adânc.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse neașteptat de tăios:
— Nu!
Bărbatul se uită la ea uimit.
— De ce?
Ea se împiedică în cuvinte.
— Pentru că… dacă Ioana e vie… poate că o caută tocmai oamenii de care se temea.
În clipa aceea, cineva bătu tare în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena țipă scurt.
Andrei se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de ușă, se auzi o voce bărbătească răgușită:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit noaptea
În casă se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.
Andrei stătea lângă ușă, fără să îndrăznească nici măcar să atingă clanța. Elena strângea bebelușul la piept tot mai tare, de parcă simțea că, dacă îl va da, se va întâmpla o nenorocire.
Bătaia se auzi iar.
De data aceasta mai rar.
Mai apăsat.
— Deschideți de bunăvoie, — rosti din nou vocea aspră. — Știm că pruncul e la voi.
Andrei stinse repede lumina din bucătărie. Casa se cufundă imediat în semiîntuneric. Doar candela de lângă icoana din colț pâlpâia slab, cu o lumină roșiatică.
— Liniște… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
Afară se auziră pași. Cineva se plimba încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiau. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Andrei trase cu grijă perdeaua cât un deget — și simți cum îi trece un fior rece pe șira spinării.
În curte stăteau doi bărbați îmbrăcați în haine întunecate. Unul era înalt și slab, celălalt îndesat, cu o șapcă trasă aproape peste ochi. Din cauza întunericului, fețele nu li se puteau desluși.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Andrei clătină din cap.
Dar deodată privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce e?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe care?
Andrei înghiți greu.
— Pe cel înalt… Parcă e Radu.
Numele căzu ca o lovitură.
Radu Ionescu fusese cândva polițistul de post. Chiar el anchetase, cu trei ani în urmă, dispariția Ioanei. În sat, oamenii îl crezuseră atunci un om cinstit. Dar mai târziu își dăduse demisia pe neașteptate și dispăruse.
De afară se auzi din nou vocea:
— Aveți un minut. După aceea intrăm singuri.
Elena legăna nervos copilul. Bebelușul tăcu brusc și privi atent spre ușă. Degețelele lui mici se încleștară mai tare în mâneca bluzei ei.
— Andrei… mi-e frică…
Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce să fac? Să le dau copilul?!
În clipa aceea, ceva lovi puternic peretele casei, chiar sub fereastră. Elena țipă.
Copilul începu să plângă.
Și, deodată, în curte se auzi un motor.
Farurile luminară ograda.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
În fața casei opri o Dacie veche, gri.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung și întunecat. Pe cap avea un batic ud de ploaie.
Elena încremeni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică privirea.
Andrei scăpă pușca din mână.
— Doamne… — răsuflă el.
Era Ioana.
Vie.
Dar arăta îngrozitor.
Fața îi era trasă, obrajii scobiți, privirea stinsă. Părea că în acei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se întuneca o cicatrice veche.
Bărbații din curte se retraseră imediat.
Iar Ioana se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Nu le da băiatul meu…
Elenei i se muiară picioarele.
— Ioana?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse deodată speriată.
Din întunericul drumului care venea de la cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Ioana strigă cu o disperare atât de cumplită, încât sângele parcă îngheță în vine:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Andrei deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. În casă năvăli vântul rece al nopții, aducând cu el miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Ioana aproape că se prăbuși înăuntru. Tremura și se uita mereu în urmă, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre după ea în orice clipă.
— Încuie! Repede! — șopti ea gâfâind.
Andrei răsuci cheia imediat.
De afară se auzeau deja glasuri de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai stătea decât umbra fetei vesele pe care o ținea minte. Ioana părea chinuită, frântă și istovită până la moarte.
Dar cel mai înfricoșător erau ochii ei.
În ei trăia groaza adevărată.
Copilul se opri deodată din plâns. Când Ioana îl văzu în brațele surorii ei, chipul i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Ioana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Ioana ridică încet ochii.
Și pentru prima dată în cameră se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă a mărului zgâria peretele.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Elena se albi la față.
— Cine?!
Ioana privi neliniștită spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Radu.
Andrei strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Ioana zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Pe geam trecu lumina unor faruri. Cineva se mișca iar prin curte.
Femeia continuă și mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de peste râu? Au închis-o, chipurile, fiindcă nu mai era sigură… Dar în tot timpul ăsta acolo se întâmplau lucruri cumplite.
Elena se încruntă.
— Ce fel de lucruri?
Ioana trase aer în piept cu greu.
— Vindeau copii.
În cameră parcă dispăru tot aerul.
Andrei se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau vânduți unor oameni bogați, cu acte falsificate. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că muriseră la naștere.
Elena simți că o lasă puterile.
— Nu se poate așa ceva…
— Se poate, — răspunse Ioana încet. — Am auzit totul din întâmplare. Pe atunci lucram ca infirmieră în maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Ioana își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Andrei se ridică brusc.
— Acum o să spuneți totul poliției.
Ioana zâmbi trist.
— Poliției? Andrei… jumătate dintre ei acopereau afacerea asta.
Elena privi spre bebeluș.
— Iar el?..
Ioana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și mie copilul. M-au ținut la o fermă părăsită de lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat băiatul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Andrei se uită la ea uluit.
— Ne urmăreai?
Ioana încuviință tăcut.
Și în clipa aceea geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilețel.
Andrei îl ridică cu mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi — și rămâneți în viață”.
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, ținând copilul strâns la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia mai putea susține bebelușul. Băiețelul respira liniștit, de parcă nu înțelegea ce groază se desfășura în jur.
Andrei reciti încă o dată biletul, apoi își ridică încet privirea spre Ioana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră iar pași.
Greoi.
Fără grabă.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.
Ioana se apropie brusc de Andrei și îl apucă de mână.
— Există un om… ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator din orașul de la centru. Dumitru Popa. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Andrei se încruntă.
— Și unde e acum?
— Locuiește lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm chiar acum.
În clipa aceea ușa fu lovită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Ioana.
Andrei stinse repede ultimele lumini. Casa se cufundă în beznă.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece le izbi imediat fețele. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se zăreau siluetele bărbaților.
Andrei le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, crengile ude le loveau obrajii. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar deodată bebelușul începu să plângă.
Tare.
Strident.
Din curte se auziră imediat strigăte:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Începu urmărirea.
Andrei o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor răsunau țipete, lătrat de câini și vuiet de motoare.
Pe neașteptate, Ioana se opri.
— Nu… eu îi țin pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne ajung pe toți.
Andrei o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Ioana zâmbi deodată. Pentru prima dată în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. Dar el trebuie să trăiască normal.
Își atinse cu blândețe fiul pe față.
Apoi o luă brusc la fugă în direcția opusă — spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva porniră după ea.
După un minut, întunericul fu sfâșiat de un zgomot îngrozitor de metal lovit, apoi de scrâșnetul frânelor.
Și apoi totul amuți.
Elena țipă de groază.
Dar Andrei o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia în zori. Dumitru Popa îi ascultă fără să-i întrerupă, apoi își contactă imediat vechii cunoscuți de la județ.
Două zile mai târziu, au început arestările.
S-a aflat ceva cutremurător: rețeaua de vânzare a copiilor existase cu adevărat ani întregi. În dosar erau implicați medici, funcționari și foști polițiști.
Radu a fost prins în timp ce încerca să fugă.
Trupul Ioanei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Matei îi spunea Elenei mamă, iar lui Andrei — tată. Ei nu i-au spus niciodată tot adevărul.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Ioana…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut le păzea încă locuința.