Tănase stătea nemișcat. Popescu îl privea pe Adrian cu o expresie pe care o cunoșteam prea bine. Așa te uiți la o insectă pe care ai găsit-o în farfurie.
— Mihaela, hai să stăm puțin, — Adrian a sărit în picioare. Îi tremurau mâinile. În toți anii aceia, era prima dată când îl vedeam cu mâinile tremurând. — Asta e muncă. Nu trebuie să amestecăm lucrurile personale aici. Eu și Cătălin suntem prieteni. Eu nu știam. Pe bune, nu știam!
— Nu știai că „Cofetăria Plus” sunt eu, — am dat din cap. — Dar știai foarte bine că sunt om. Iar asta nu te-a interesat niciodată.
Elena stătea nemișcată, cu ochii în jos. Ca întotdeauna.
Cătălin se uita la mine. Și nu mă oprea. Pentru prima dată în opt ani — nu mă oprea.
— Mihaela, — Adrian a făcut un pas spre mine, — hai să vorbim. Nu aici. Între patru ochi. Eu…
— Nu, — am spus. — Șapte ani m-ai umilit în fața tuturor. Acum îți răspund tot în fața tuturor. Contractele sunt reziliate. Este decizia mea finală.
M-am așezat la loc. Am luat tarta. Am mușcat din ea. Crema de fructe de pădure era impecabilă — vanilie, aciditatea zmeurei, gustul perfect echilibrat. Eram mulțumită de mine.
Adrian stătea în mijlocul sufrageriei mele, lângă fața de masă pătată cu vin, cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Apoi s-a întors și a plecat. Elena s-a ridicat și l-a urmat. Ușa de la intrare s-a trântit.
La masă era liniște. Mi-am terminat apa.
Tănase și-a dres glasul.
— Doamnă Mihaela, — a spus el, — franciza dumneavoastră chiar este foarte interesantă.
Am zâmbit. Cu adevărat. Pentru prima oară în seara aceea.
După ce au plecat invitații, eu și Cătălin am strâns masa. El tăcea. Apoi, până la urmă, a spus:
— Îți dai seama că acum o să mă sune în fiecare zi?
— Îmi dau seama.
— Și eu ce ar trebui să-i spun?
— Adevărul. Că a venit în casa mea și a jignit gazda.
Cătălin a pus o farfurie în chiuvetă. S-a uitat la mine.
— Ar fi trebuit să-l opresc demult.
Nu am spus nimic. Pentru că da. Ar fi trebuit. Dar nu o făcuse. Și asta era, la rândul ei, parte din toată povestea.
Au trecut două luni. Adrian a pierdut contractele mele. Două sute patruzeci de mii de lei pe an — e o gaură serioasă. A trebuit să concedieze trei angajați. Apoi s-a mutat într-un birou mai mic. Mi-a povestit Cătălin — el încă mergea la Adrian o dată la două săptămâni.
Se spune că Adrian le povestește acum tuturor că sunt „ranchiunoasă” și că „am profitat de moment”. Că „am amestecat afacerile cu lucrurile personale”. Că „oamenii de afaceri normali nu procedează așa”.
Poate că da. Sau poate că oamenii de afaceri normali nu-și împing clienta în piscină.
Cătălin încă mai merge uneori singur la Adrian. Nu-i interzic. Este prietenul lui. Dar Adrian nu s-a mai așezat niciodată la masa noastră. Iar mie îmi este liniște. Pentru prima dată în șapte ani — cu adevărat liniște.
Un singur lucru încă nu-mi dă pace.
Am exagerat când am reziliat contractele în fața partenerilor lui? Sau el singur a mers spre acest moment ani întregi — prin șaizeci de întâlniri, prin „proastă grasă”, prin piscină? Voi ce ați fi făcut?